Sintem dupa premiera-eveniment a unei co-productii documentare internationale a CNC (Marele jaf comunist, Alexandru Solomon, 2004) si inaintea primului concurs de finantare CNC, care va presupune o jurizare separata a proiectelor documentare si a celor de fictiune. Schimbarea de regulament in functionarea concursului traduce o schimbare de mentalitate, anume acceptarea de catre industria de film locala a faptului ca profesionalizarea in zona „fictiune“ nu legitimeaza transferul de competente decizionale pentru zona „non-fictiune“. Documentarul reprezinta o cultura particulara care, chiar daca intr-o permanenta negociere stilistica cu cea conventional etichetata ca „fictiune“, presupune abilitati si asteptari diferite.
Tema momentului in comunitatea internationala a practicienilor de film documentar este intoarcerea genului in cinematografe, dupa succesul modelului Michael Moore. Miscarea atrage nevoia unei taxonomii a sub-genurilor documentare adresate publicului de cinema si recunoasterea faptului ca varii contexte documentare nationale au dus la naturalizarea unor sensuri/practici/„grade de prestigiu“ diferite, atasate documentarului.
O posibila exemplificare a diversitatii optiunilor in zona circumscrisa de termenul „documentar“ poate fi lectura comparativa a filmului lui Alexandru Solomon si a unui alt documentar recent (Reconstruction, Irene Lusztig, SUA, 2001), care porneste de la acelasi „fapt“ istoric: atacul asupra Bancii Nationale a Romaniei, care a facut obiectul filmului Reconstituirea (Studioul „Alexandru Sahia“, regia Virgil Calotescu, 1962).
Autoarea celui de-al treilea film este nepoata Monicai Sevianu, singura femeie implicata in atacul bancii si singura care s-a sustras condamnarii la moarte.
Pornind de la acelasi segment de realitate istorica, acum disponibil ca reprezentare fragmentara (memorie individuala)
