Pianistul Mihai Ungureanu este o fire enigmatica. Este de-o modestie de-a dreptul enervanta. Nu doreste sa i se faca publicitate. Daca e posibil, sa se stie cât mai putin despre el, despre prestatia sa artistica. Numai in numeroasele turnee din strainatate, unde a sustinut concerte si recitaluri, atât de multe incât am impresia ca nici macar acesta nu le mai stie câte au fost, n-a scapat de condeiul criticilor muzicali, al jurnalistilor avizati de la marile cotidiene. De ce? Pentru simplul fapt ca nu este un pianist obisnuit. Absolut toate cronicile muzicale au fost mai mult decât favorabile. In tara, fireste, regretatul Iosif Sava l-a remarcat, scriind in termeni aproape elogiosi despre arta sa interpretativa. La fel, Dan Grigore si altii. Este cumplit sa realizezi un profil artistic pianistului Mihai Ungureanu. Pentru a evidentia valentele sale artistice, n-ai decât sa te exprimi metaforic. Astfel, Mihai Ungureanu este pianistul de exceptie care ar trebui privit aidoma unei partituri muzicale, cu toate nuantele si armoniile posibile. Este artistul capabil sa surprinda pe pian, gelozia paradisului pe infern sau entuziasmul in fata singuratatii. Oricând poate crea pe pian o caricatura pipaita intr-o bezna deplina, o furtuna spulberata de liniste, o neplacere domestica tintuita la pat. Poate auzi chiar moartea cuprinsa de disperare, mizeria intâmplarii si ochii unui sunet precar. Este un fel de academician al sunetului, care invata partiturile pe de rost, le reproduce mental sonoritatea in noptile febrile de insomnii. Foarte putini melomani mai stiu câte ceva despre acest maestru al sunetului. Si mai putin sau deloc, reprezentantii administratiei publice locale. Pentru a alunga orice urma de indoiala, am decis sa-i lasam pe specialistii din Occident sa-l prezinte pe pianistul Mihai Ungureanu, unul dintre cei mai importanti „ambasadori“ ai României. Iata un text tradu