- Editorial - nr. 232 / 24 Noiembrie, 2005 Educatia poate ca este lucrul cel mai serios pe care omenirea l-a inventat pentru a se descoperi si depasi pe sine. Calitatea si forta ei si-au pus amprenta asupra dezvoltarii societatii in decursul existentei sale, determinand niveluri de civilizatie diferite ca forme, intensitate si continut. Educatia a fost hotaratoare in cristalizarea modelelor de viata elevate, in care omul a devenit masura faptelor sale, asa cum reversul, adica lipsa de educatie, a dus la mentinerea si condamnarea la inapoiere a generatii de-a randul si popoare intregi. Istoria evolutiei omenirii ne ofera nenumarate exemple in care sistemele educationale diferite au creat evolutii si niveluri de dezvoltare civice si morale diferite (vezi civilizatiile chineza, japoneza, israeliana, greaca, romana etc.), ele stand la baza diversificarii si personalizarii lor. A face educatie este o necesitate, dar a sti cum, este o arta, iar cei care ignora aceste doua principii, sau cel putin unul din ele, esueaza lamentabil. Scoala si Biserica au fost cele doua institutii-pilon care si-au asumat, prin vreme, rolul de factor de baza in educatie. Dar formele si modalitatile prin care aceasta se diversifica sau se amplifica sunt nelimitate. Statul insusi, ca gestionar si controlor al acesteia, este cel care poate crea, daca simte nevoia sa intervina, retele suplimentare de educatie la varf, cum se spune, pentru a obtine corectii sau orientari noi, ori niveluri performante pentru anumite categorii de cetateni, atunci cand el este interesat sa dea o amploare mai mare sau o anume directie dezvoltarii societatii. Trebuie sa recunoastem, comunistii au excelat in folosirea educatiei ca mijloc si forta de transformare a constiintei umane. Prin metodele lor, mai mult sau mai putin ortodoxe, au reusit in cursul catorva decenii o deviere serioasa de la calea cea veche si lu