Recentele evenimente din Franţa - revolta tinerilor din cartierele mărginaşe ale Parisului şi ale altor mari oraşe - au pus pe tapet problema integrării în ţările europene a celor de altă religie decît cea majoritară. Nu e atît vorba despre emigranţii descrişi cu atîta dispreţ de gazetarii din România, ba că sînt produsul profesorilor de stînga (adolescenţii cu cocktailuri Molotov citesc toată ziua Derrida), ba că să se ducă de unde au venit că nu i-a chemat nimeni în Europa. Argumentul cu chematul se poate întoarce uşor şi împotriva celor care n-au (dez)avantajul istoric de a se trage din cetăţenii Imperiului. E vorba despre cetăţenii francezi proveniţi din Maghreb, din Africa, chemaţi în anii '60, anii expansiunii economice, ca să ocupe locurile de muncă considerate nedemne pentru un francez catolic sau protestant. Pe vremea aceea, instalatorul polonez nu era încă o primejdie. O problemă rasială Ei au venit, s-au stabilizat, au fost fericiţi că sînt portari la Paris şi nu şomeri la Rabat, dar fiii şi nepoţii lor nu mai vor să fie portari. Or, se dovedeşte că accesul la învăţămînt, la slujbe, este condiţionat - în mod tacit - de culoarea pielii şi de religia postulantului. E "cool" să fii rasist. "A fost demascată ficţiunea conform căreia în Europa nu există o problemă rasială" - afirmă Trevor Phillips, preşedintele Comisiei pentru Egalitate rasială din Marea Britanie. Şi continuă: "Trebuie să existe un model care să permită tuturor popoarelor care ocupă spaţiul european să trăiască împreună şi nu doar alături. Trebuie să găsim un punct de echilibru între două modele extreme. Pe de o parte, tradiţia republicană franceză impune asimilarea şi îi cere emigrantului să-şi uite trecutul, să-şi părăsească bagajul cultural la graniţă şi îl incită să vorbească o franceză frumoasă, cam aşa cum vorbeşte Giscard. Pe de altă parte, există modelul american, care a început să se r