S-o recunoaştem: în 1990, ideea că vreo manifestare de "cultură naţională" ar putea fi sponsorizată de o firmă străină ar fi generat ample strigăte de "trădare!" în cel puţin jumătate din presa română liberă. Cu pleoapele încă împleticite în amintirea imaginilor de pe stadioanele unde "Cîntarea României" aducea omagii Conducătorului, cei mai mulţi dintre noi eram incapabili să ne închipuim, de exemplu, că un festival naţional de teatru ori de film, un tîrg de carte ori măcar un spectacol pentru copii ar putea fi sponsorizate de Coca-Cola sau de McDonald's. Cînd George Soros a deschis în România (ca şi în celelalte ţări din Est) Fundaţia pentru o Societate Deschisă, iar una dintre primele sale activităţi a fost finanţarea călătoriilor în Occident ale unor artişti, scriitori sau universitari români, nu numai că finanţatorul a avut parte de reacţii publice ostile (pentru curentul "naţional" de opinie dominant atunci, el era cum nu se poate mai "prost plasat": şi maghiar, şi evreu, şi american, şi capitalist...), dar nici beneficiarii sponsorizării n-au scăpat: cine lua "bursă Soros" devenea instantaneu, în presa patriotică, "vîndut Occidentului", mason, trădător de ţară şi de neam. De aici am plecat. Astăzi, "ideea de sponsorizare" a pătruns adînc în reflexele mai tuturor celor care se ocupă de educaţie, cultură, ştiinţă ori proiecte sociale. E banal ca un spectacol, o expoziţie, un concert sau o carte să aibă un sponsor. Pînă şi o serbare şcolară de Moş Crăciun are drept fundal bannere ale marilor companii de dulciuri, de pastă de dinţi ori de electronice. Sau măcar ale unor firme locale, patronate de părinţi care - deh! - au şi ei copii la şcoală. S-ar zice că românul s-a născut poet, dar de la o vreme n-a mai avut încotro şi a trebuit să-şi caute un sponsor... Cam pe-aici am ajuns. E o distanţă enormă, faţă de acum 15 ani, dar drumul adevărat de-abia acum începe. Apa