Într-o conferinţă rostită la NEC săptămîna trecută, profesorul Elie Barnavi, de la Universitatea din Tel-Aviv, a riscat un (graţios, dar ferm) atac la adresa "multiculturalismului". O parte a publicului a fost contrariată. Multiculturalismul face parte dintr-un inventar de concepte tabu, pe care nu le poţi pune în discuţie fără să fii calificat drept reacţionar, extremist, naţionalist şi antidemocrat. Observaţiile critice formulate de dl Barnavi sunau cu atît mai neverosimil în gura unui universitar israelit, fost ambasador (pînă acum trei ani) al ţării sale la Paris, om de stînga, om de bine, om de lume. "Cum adică?!" - suspina auditoriul. Nu trebuie să luptăm pentru o deschidere culturală totală? Nu trebuie să stimulăm şi să protejăm dreptul la diferenţă? Păstrarea propriei identităţi culturale, cu toate particularităţile ei, nu face parte din drepturile inalienabile ale omului? Ba da - răspundea vorbitorul. Dar nu există comunitate funcţională fără un contract prealabil, care să stabilească regulile minime, unanim acceptate, ale convieţuirii. Orice nou-venit trebuie să aibă libertatea de a opta. Dacă va accepta regula generală, va fi integrat, fără discriminare şi fără diluarea culorii sale specifice, în comunitatea gazdă. Dacă nu, va trăi izolat, nefericit şi nefericindu-i pe cei din jur. Multiculturalismul crede că simpla juxtapunere a unor mentalităţi diferite într-un spaţiu comun e producătoare de solidaritate socială şi de extaz frăţesc. Experienţa dovedeşte însă că un corp social, alcătuit dintr-o sumă de ghetouri care nu comunică între ele, e un corp social minat de incomprehensiune şi resentiment. Principiul setului minim de reguli valabile pentru toţi nu anulează diferenţele, ci, dimpotrivă, le protejează, le pune în contact, le distribuie simfonic. Deosebirea dintre multiculturalism şi integrare flexibilă e deosebirea dintre împestriţare stridentă şi arm