De cand cu Internetul, scrisul a devenit o apucatura la indemana oricui. Texte intregi sau fragmente insailate de-a valma iau copiutele universale de pe generosul net. O munca de lenesi, de neinspirati, de hoti de idei, experiente si expresii care apartin altora. Oare de ce fac ei asta? Ca sa iasa din anonimat, una.
Ca sa se dovedeasca „telectuali", a doua. Ca sa sustina cu texte „de presa" un site sponsorizat de o firma obscura, dar ambitioasa in afaceri la fel de obscure. Afaceri sau orgolii stau la baza furtului intelectual practicat „intr-o veselie" pe Netul nostru cel de toate zilele.
Si cine sa le caute in coarne? Un autor, vorba cantecului, „suparat, Doamne, suparat" ca textul i-a fost plagiat, sau numele i-a fost uitat in subsol? Scrii la „contactul" de pe site, si, in cel mai bun caz primesti o confirmare anonima ca mesajul a fost citit de destinatar.
Te uiti cu jale la textul tau, cel mai adesea casapit in bucatele, caci asa a vrut webmasterul cu pricina, asa i-a placut sau asa a vrut sa se piarda urma „inspiratiei". In finalul multor materiale de presa diseminate in Internet, dai doar de o timida inserare a sursei generale, poate o agentie care trimite stiri gratuite in spatiul virtual.
Toata munca ta de autor e inghitita si aneantizata, printr-un click de soarece rozator de drepturi de autor.
Tehnicile sunt insa si mai rafinate. Sa zicem ca am, de exemplu, un prieten webmaster: dau un text ca propriu, cu mentionarea expresa a datei „creatiei" lui, poate cu ani in urma. Nici o problema, se baga pe site ca si comentariu cu postare anterioara „sursei", se declanseaza chiar o campanie contra Copiutelor din Internet.
Daca autorul de facto mai are si papagali in cap, falsa paternitate a textului e asigurata. Si-asa, opera de trei parale apare, pe net, sau pe hartie, ca bebelus literar nou-no