Cu toata stradania toamnei care tese in spatele ei macaturi rosii si aurii, manastirea Camarasesti nu are nimic spectaculos. Fara ziduri care s-o inconjoare, iti iese de-a dreptul in drum cu o biserica inalta si veche, cu brau de caramida si firide din care te privesc abia banuit ochi stersi de sfinti fara nume.
Harnice si tacute, maicutele robotesc in ascunzisul livezii, urmandu-si fiecare pravila zilnica. Ca o umbra, ca un abur firav de dimineata, duhovnicul Isache iese grabit din chilie si evita sa ne priveasca, temandu-se ca nu cumva sa-si incalce legamantul tacerii, pe care si l-a ales drept canon. Nu ai cu cine vorbi. Abia in biserica, deslusind pisania si tabloul votiv de la intrare, incepi sa pricepi. Te afli intr-o biserica de familie, o biserica boiereasca din Gorj, pe care comunistii au transformat-o in Cap si in staul de vite, vreme de 30 de ani.
Din povestea familiei Camarasescu nu au mai ramas decat numele boieresc, caramida bisericii si superba pictura murala realizata de un mester taran, in negru si caramiziu, asemenea ornamentelor de pe camesile ciobanesti. Conacul, livada imensa si acareturile au disparut de mult.
*
In praful si cenusiul Targului Carbunesti, amintirea boierilor Camarasescu e ca o raza de soare strecurata prin paclele toamnei. Nostalgici si deja resemnati, batranii iti povestesc de vremurile cand cele doua cocoane, Elisa si Ana, organizau in oras concerte si expozitii, invitau scriitori si filosofi celebri sau aduceau de la Bucuresti mari ierarhi, pentru a sluji in biserica familiei. La vreme de vara, la mosie poposea cateodata si regele Carol al Ii-lea, fermecat de nurii frumoasei Elisa si de puzderia de muscate care ardeau pe cerdac. Popular si deschis, regele se plimba cu caleasca pe ulite, fara fanfara si fara steaguri, doar din placerea de a discuta cu oamenii din popor.
Pe vremea ace
