Ascultandu-l pe Enescu, gandul imi fugea la Joyce. Ca si celebrul scriitor irlandez, contemporanul sau, compozitorul roman impinge limbajul la limite. Aici, scriitura, fie ea literara sau muzicala, se ingemaneaza si indica geniul. O „specie" foarte rara in zilele noastre, marcate de pragmatism si cine-idoli ieftini.
Tocmai de aceea, tot mai sarac pare a fi interesul pentru un exercitiu cultural de marca, pentru ceva care „nu place" pentru ca intai trebuie inteles, si pentru a intelege nu trebuie doar simtire marunta, ci un simtamint al complexei armonii universale.
Recent incheiatul festival Enescu din Germania, Franta si Belgia, a dat nu doar masura geniului componistic enescian -pus alaturi de titanii muzicii universale-, a deosebitei prestatii de scena a interpretilor sai, ci si masura relativei demonetizari in randul publicului larg, a unor valori clasice, perfid substituite prin kitsch.
UNESCO a declarat anul 2005, „An Enescu", cu ocazia implinirii semicentenarului de la moartea compozitorului roman. Pentru publicul strain, „acordul" Enescu e de reinvatat, in conditiile in care acesta din urma si-a dat cu un secol in urma proba maiestriei in Europa, fiind considerat in presa straina a vremii „micul Mozart romanesc".
In consideratiile unor autoritati in domeniu ca Pablo Casals sau Yehudi Menuhin, Enescu reprezinta un fenomen muzical de exceptie, atat ca si compozitor, cat si ca dirijor, pianist, violonist, profesor si Mecena al tinerelor talente.
Romanii din strainatate insa, cu relativ putine exceptii, raportat statistic la numarul lor de ansamblu, nu s-au inghesuit in salile de spactacol din Heidelberg, Mannheim, Strasbourg sau Bruxelles.
Aceasta, in ciuda faptului ca, omeneste si simpatetic vorbind, destinul lui Enescu dupa 1945 -ca refugiat in Vest din motive politice, urmare a protestului
