Invatatori, profesori, mineri, functionari publici, lucratori la Metrou au pornit cu totii in campanie pentru cresteri salariale. Guvernul se afla la stramtoare. Bani n-are de unde sa scoata, nici sa vrea. Aceasta, dincolo de faptul ca a mari salariile in sectorul de stat ar fi in momentul de fata o actiune ucigasa la adresa economiei in situatia in care se afla. De ce a ajuns intr-o situatie tensionata, aceasta este o alta problema, la a carei creare isi are contributia sa si introducerea cotei unice. Evident, daca se cedeaza intr-un segment social, pretentiile, pe buna dreptate, vin avalansa din toate celelalte sectoare. De partea cealalta a baricadei, sindicatele nu pot scapa prilejul: se perfecteaza bugetul pe anul viitor si, daca este sa se prevada niscai cresteri de salarii, acum ar fi momentul.
In ciuda acestui argument perfect valabil, concomitenta - daca nu chiar concertarea - acestor revendicari salariale din sectoare atat de diferite nu poate sa nu duca cu gandul si la anumite implicari politice. Sunt, de altfel, atatia interesati in provocarea unei caderi a Cabinetului Tariceanu, desi multi dintre acestia, inclusiv persoane de altminteri cu pozitii simandicoase, nu au in buzunar o alternativa mai buna la actualul guvern pana la verdictul din primavara al Comisiei de la Bruxelles cu privire la aderarea in 2007 la UE. Si aceasta cel putin prin faptul ca orice formula guvernamentala ar fi pana atunci, cand s-ar putea eventual organiza alegeri anticipate, aceasta va depinde de avatarurile actualei aritmetici parlamentare si, aproape implicit, de pacatele prezentei variante de coalitie. Suspiciunea ca in actiunile sindicale actuale s-ar putea sa-si fi varat si politicul coada nu poate fi, de altfel, inlaturata, in masura in care atatia lideri de sindicat sunt parlamentari pe listele unor partide politice, in virtutea unei legi care permite o asemen
