Numarul locurilor in Institutele de Arte Plastice, ca de altfel in tot invatamantul superior din Romania, era stabilit, inainte de 1990, prin planul de stat.
Cineva de sus decidea cati artisti trebuia sa aiba tara. Daca se nasteau intr-un an 50 de copii cu minti de genii, dar Institutul "Nicolae Grigorescu" nu primea la vremea studiilor de la minister decat o portie de 15 locuri, ceilalti 35 de mari daruiti de la natura trebuiau sa dea ani la rand examenele de admitere, ca sa prinda cumva un loc in sistem. Sa conchida resemnati ca patria se multumea cu putin, ca nu-si putea permite mai multe genii decat decidea Comitetul Central ca era necesar ca sa construim Comunismul ori sa fuga in Vest. Unii se faceau artisti, in paralel cu sistemul, fortand toata viata granita dintre amatori si profesionisti. Granita aceasta era una reala, intrucat artistul din afara Uniunii putea sa deschida un numar de expozitii si chiar sa dobandeasca un statut spiritual interesant, dar nu avea acces la nici unul din avantajele ierarhice ale sistemului centralizat. Nu putea, bunaoara, sa ajunga presedinte al Uniunii. Ca sa nu mai spunem ca treptizarile, pana la functiile de varf, erau multe, de toate naturile si accesibile doar creatorilor carora locul in ierarhie le dadea dreptul de a participa la loteria gloriei oficiale.
Unii plasticieni sunt inca de parere ca sistemul era bun, deoarece un sistem e preferabil nici unui sistem. Cei mai multi din vechii artisti nici nu se mai simt artisti, daca nu li se statueaza locul intr-un sistem de catre comisii, jurii, distinctii de stat si nominalizari traditionale. Straniu, in sistemul impus de rusi si perpetuat fara nici o ameliorare de fond pana in 1990, era faptul ca pana si innoitorii doreau o recunoastere majora de la stat. Se impotriveau, cum s-ar zice, sistemului, dar nu se simteau realizati ca revolutionari decat daca sistemul le
