Rar mi se întâmplă ca dimineţile să-mi fie bucurate de altfel de ştiri decât acelea când, la trezire, deschid aparatul de radio şi aflu invariabil despre nenorociri, crize de tot felul, despre aberante declaraţii politicianiste sau oculte combinaţiuni partinice. Şi totuşi...

Aflu dintr-un comentariu, din dimineaţa acestei duminici de 16 brumărel 2005, că Radu Cosaşu a împlinit 75 de ani. Prima reacţie este să caut într-un dicţionar literar să văd data exactă, de parcă asta ar avea, acum, când scriu toate aceste şiruri, vreo mare însemnătate. Oricum, nu am în casă la îndemână un astfel de instrument, iar duminica bibliotecile sunt închise.

De parcă emoţiile ar avea nevoie de vreun dicţionar.

Radu Cosaşu este pentru mine unul dintre puţinii scriitori pe care, pe la douăzeci şi ceva de ani, am visat să-i urmez. îmi plăcea tonul direct al prozelor sale, un ton pe care şi eu îl căutam, instinctiv. Mărturisirea implicată în textul construit cu firescul unei confesiuni dezinvolte şi, mai ales, repeziciunea cu care te lua, pe tine cititor, în lumea sa de supravieţuiri. L-am descoperit, de fapt, ca cititor de gazete, Un august pe un bloc de gheaţă fiind îndelung discutat în camera noastră de cămin studenţesc. (Cumpărasem cartea de la un fost anticariat de pe Calea Victoriei, pe unde acum se află grădina de la Athenée Palace).

Peste ani, când i-am mărturisit unui prozator, care se arăta interesat de scrisul meu, că ,Aş vrea să scriu ca Radu Cosaşu", acela s-a oprit brusc (mergeam spre redacţia Vieţii Româneşti, unde semna statul de plată) şi a declarat pe un ton de guru, hemoroidal: ,Mai bine m-aş sinucide, decât să fac o astfel de mărturisire". Puteam să-l sinucid eu, gratis, pentru o astfel de gogomănie, dar nu se cădea. Vroiam, totuşi, să debutez în volum. Unul dintre multele mele compromisuri (nealtoirea, măcar