Nu obosesc să constat că viaţa politică din România a fost confiscată de-o adunătură de neputincioşi. De-o vreme încoace, îi întâlnesc pe destui dintre ei şi-mi dau seama că au mintea atât de ocupată de micile aranjamente în mijlocul cărora au plonjat, încât a le cere să aibă şi viziune înseamnă a-i supune la cazne dincolo de puterea de îndurare. Nu cred, desigur, că în politică trebuie să existe doar vizionari, doar autori de măreţe programe politice. Caut, însă, practicienii şi nu-i găsesc nicăieri.

Cine are curiozitatea să vadă cum arată învinsul-standard al vieţii politice de azi are de făcut un experiment simplu: să-şi fixeze un punct de observaţie luni dimineaţa, la ,sosirile interne" de pe Aeroportul Otopeni. Indiferent de unde vine cursa, va avea prilejul să studieze în linişte cel puţin zece indivizi cu un aer crispat - ceva între oboseală şi resemnare -, de învinşi fără glorie. Sunt parlamentarii puterii. Dacă mai şi stai cu ei de vorbă - cum mi se întâmplă adeseori -, ai să constaţi că impresia primă e dublată de alta: nu sunt doar deprimaţi, ci şi lesne iritabili. Iritarea le creşte balistic dacă ai cumva imprudenţa să aduci vorba nu despre duşmanul ,natural", pesedimea, ci despre partenerii din alianţă. A-i pomeni, în clipa de faţă, unui pedist de-un liberal (şi invers) înseamnă a face o gafă de proporţii. Tensiunea în interiorul Alianţei D. A. e atât de mare încât doar spaima pierderii puterii înainte de termen îi ţine împreună.

Cum în România toate profeţiile negative se împlinesc, nici aceea privitoare la destrămarea Alianţei nu poate să nu respecte regula. Nu e nevoie ca o astfel de prăbuşire să se producă în acte, de vreme ce ea există în fapte. A fost suficient ca membrii să ajungă să nu mai comunice între ei. Nici măcar nu era nevoie de ura vizibilă şi cu ochiul liber de acum, într-atât geloziile, orgoliile, ambiţiil