Speram că după experienţa politică de pe vremea lui Emil Constantinescu, PNL şi PD au învăţat cîte ceva. Mă aşteptam ca şi Traian Băsescu să devină mai înţelept, după frecuşurile prin care a trecut în opoziţie. Preşedintele-jucător a descoperit cam tîrziu că, dacă îl tot atacă pe premier, acesta va trece drept un fel de ţafandache politic în ochii sindicaliştilor. Iar Călin Popescu Tăriceanu nu mai ştie pe unde să scotă cămaşa de cînd s-a dovedit că strategia pe care miza el, pentru schimbarea preşedinţilor celor două Camere n-a fost bună de nimic.

Că în Alinţa DA e ceva în neregulă s-a văzut imediat după alegeri, cînd discuţiile despre fuziune au fost întrerupte. Victoria lui Băsescu a stîrnit orgasme politice în serie în ambele partide, care au uitat că au fost învinse de PSD la parlamentare şi separat, şi împreună. Pediştii s-au înfoiat şi s-au îmbăţoşat de parcă venirea lui Băsescu la Cotroceni i-ar fi transformat în partidul ales. Peneliştii au început să facă cu ochiul spre partidul lui Voiculescu şi spre UDMR, ca să demonstreze că pe ei nu i-a făcut Băsescu.

A urmat ruptura dintre Băsescu şi Tăriceanu pe tema alegerilor anticipate, urmată de lungul schimb de contre între preşedinte şi premier care i-a ajutat pe liderii PSD să se certe între ei, fără teamă că răfuielile lor vor duce la scăderea partidului în sondaje.

Inundaţiile succesive şi isteria gripei aviare au fost tot atîtea prilejuri de discordie între cele două palate, pînă au început grevele.

Profesorii, care au obţinut, în cele din urmă, 5 % din PIB pentru învăţămînt, o victorie fără precedent în ultimii 15 ani, au refuzat să se întoarcă la clasă în lipsa măririlor de salarii pe care le-au cerut. Angajaţii de la Metrou, al căror lider sindical, Rădoi, e parlamentar PSD, n-au întins coarda, cînd greva lor a fost declarată ilegală.

@