Spuneam în încheierea articolului precedent că Frunzetti nu a fost decât rareori împăcat cu sine. L-am cunoscut foarte bine în diversele sale ipostaze de-a lungul timpului, dintr-un contact îndelungat de zi cu zi, surprinzându-i nu numai o dată prăbuşirile interioare, evoluând în paralel cu entuziasmele de-o clipă, uneori însă durabile, nu fără să-i adâncească neliniştea căci îl obsedau prin contrast. îi puneau faţă în faţă ce-ar fi vrut de fapt să fie el, oferindu-i exemple în persoana altora, mai bine înzestraţi, dotaţi cu un talent care, în anumite cazuri, îl fascina. Atunci, în loc să-l roadă invidia, îl copleşea admiraţia, extazul în faţa valorii, cum s-a întâmplat când s-a confruntat cu farmecul, total ieşit din comun, pe care îl degaja de o manieră irezistibilă tânărul Andrei Pleşu, al cărui promotor necondiţionat a devenit. Cu ce preţ însă? Cu cel al adâncirii unui sentiment de inferioritate care i-a sporit neliniştea, incertitudinile, lăuntrica agitaţie continuă.

Complexul de inferioritate şi impulsul hiperbolic de a-l depăşi, soldat de prea numeroase ori cu un eşec, stau la baza atitudinilor şi acţiunilor blamabile ale lui Frunzetti. L-a apăsat toată viaţa faptul că era mic de statură, de unde, cu exemplul lui Napoleon în minte, nevoia de a adopta o atitudine autoritară, de a-şi impune deciziile. Numai că de la o vreme, destul de îndelungată - exceptând ranchiunele care îl traversau (şi nu erau puţine!) nu mai lua nimic în serios. Arta devenea un pretext de amuzament, un prilej de circ şi de farse ieftine, un obiect al derizoriului, spre satisfacţia mediocrilor şi submediocrilor care dispuneau de masmedia, având îndeosebi acces la televiziune. Frunzetti nu devenea grav decât atunci când se răzbuna, când ,plătea poliţe", când îşi satisfăcea setea de a umili, având din nefericire destule ocazii să dea frâu liber resentimentelor.

@N_P