Din 2002, cînd a apărut Rămăşiţele mic-burgheze, ritmul reeditării seriei Supravieţuirilor a fost de un volum pe an. Astfel, generaţia mea are şansa unei experienţe inedite, aceea de a-l citi pe Radu Cosaşu cronologic, în fiecare an, cu bucăţi din această vastă autobiografie ca şi cum timpul trecut al istoriei ar fi timp real. Scriind anul trecut despre Logica (vezi în România literară nr. 44/2004), mă întrebam dacă nu cumva, la reditare, Supravieţuirile cîştigă literar în detrimentul aspectului politic. După lectura acestui al patrulea volum, sînt absolut convins că cele două niveluri sînt inextricabile. Tema scriitorului cu o conştiinţă neliniştită, deopotrivă literară şi politică, care îşi descrie aventura existenţei între aceşti doi poli problematici, nu era singura mare temă literară posibilă în anii '50, dar Supravieţuirile se arată acum a fi singura literatură politică autentică a acelor ani şi, prin urmare, singura care va face faţă posterităţii.

Nimic nefiresc şi nelalocul lui în aceasta carte complexă dar de o limpezime fără seamăn, dată fiind perioada tulbure în care a fost trăită. Fără adevăruri parţiale care mai mult ascund printr-un pervers efect de perspectivă, în afara tezismului, deşi, poate, niciodată tentaţia n-a fost mai mare, chestionînd ideologia în fiecare frază, acest volum, care nu mai lasă impresia unui autodenunţ nici măcar în completările autobiografice (necesare înscrierii la un concurs de ,vitrinieri din comerţul socialist"), despre unchiul Marcel plecat în străinătate şi dat mort pentru a evita complicaţiile (căci ,orice autobiografie e o luptă în care vrei să amăgeşti reaua-voinţă a unui necunoscut"), continuă perfect autoficţiunea ,conştiinţei sfîşiate a cetăţii". Istoria nu e presată ca o floare uscată între două file, ci respiră pe fiecare pagină, e asumată într-o strînsă relaţie individual-colectiv. Chestiunea p