Dintre cărţile citite în ultima vreme cea mai puternică impresie a produs asupra mea eseul Romanul universurilor crepusculare al profesorului Ion Vlad, apărut în 2004 la Editura ,Eikon" din Cluj. Întîi pentru felul impecabil în care e scris. Apoi pentru că performanţa atinsă dovedeşte cu prisosinţă că autorul, care are o pregătire teoretică temeinică, nu face parte din categoria celor ce cred că a citi romane înseamnă a-ţi pierde vremea, ci pune opera de ficţiune mai presus de tot ce se scrie plecînd de la ea. Prozatorii asupra cărora se opreşte în mod special de această dată sînt: Thomas Mann, Robert Musil, Hermann Broch, Witold Gombrowicz, Günter Grass, Curzio Malaparte, Heinrich Böll şi L.-F. Céline. Cum romanul universurilor crepusculare nu ţine doar de ficţiunea pură, ci şi de eseu, autorul ţine să precizeze în capitolul introductiv că preferinţa sa nu se îndreaptă neapărat către prozatorii de care se ocupă în această carte. Pentru el, ca şi pentru Henry Miller, modelul suprem rămâne Dostoievski, pentru că a creat o întreagă galerie de personaje extraordinare, mai vii decît toate cele din existenţa cărora s-au întrupat. Dar ştie că ,atunci cînd secolul al XIX-lea s-a prăbuşit pe frontul Armageddonului, vechile bariere au sărit în aer" şi nu era doar de aşteptat, ci şi firesc să urmeze altceva. Schimbarea unghiului de percepţie datorată lui James Joyce şi William Faulkner a dus la un fel de Lume Nouă a prozei de care nu putea face abstracţie. Chiar dacă, tematic vorbind, opera acestora depăşeşte obiectul eseului aflat în discuţie.

Robert Musil, despre care eseul lui Ion Vlad cuprinde un capitol de o rară frumuseţe, îi va reproşa lui James Joyce că s-ar fi oprit la jumătatea drumului. Pentru că, folosind mijloace vechi spre a înfăţişa dezagregarea produsă de vreme şi de vremuri, n-a reuşit să refacă întregul şi să ajungă la altceva. În Omul fără