Dacă eşti cât de cât familiarizat cu lungmetrajele făcute de Cronenberg - dintre care câteva se pot cel puţin închiria, dacă nu chiar cumpăra, pe plaiurile mioritice - şi te aştepţi să vezi minimum niscaiva estetică a urâtului care l-a făcut faimos pe regizor, ghinionul tău. Îţi rămân doar câteva cadre în care poţi să descifrezi semnătura cineastului canadian. În acelea (în care vezi capete spulberate de gloanţe, răni adânci etc.) măcar recunoşti acea autentică estetică a urâtului moştenită de la Baudelaire în linie directă. Nu vorbesc la modul general, ci la cel foarte practic: merită să invoc - sper să nu mă înşele memoria - un poem de-al lui intitulat Dueliştii parcă, în care pielea şi carnea prinse între spini, consecinţă macabră a luptei, fireşte, sunt comparate cu o floare. Cam aşa arată şi gros-planurile cu oameni sfârtecaţi din ultimul Cronenberg - doar regizorul a fost "slăvit" în ipostaza de autor - intitulat neinspirat în româneşte Umbrele trecutului, în original A History of Violence. Redenumirea de la noi te face să te gândeşti - vag - la o ameninţare iminentă care provine din istoria unui personaj, dar bietul Cronenberg, care suferă de orice, dar nu de penurie de complexitate, avea în cap nu mai puţin de trei nivele de explicare a titlului original, şi anume: 1. un nene suspect cu un trecut violent 2. folosirea istorică a violenţei ca mod de rezolvare a conflictelor şi nu în ultimul rând 3. violenţa inerentă a evoluţiei darwiniene, selecţia naturală, din astea. Ultimul strat explică finalul fericit, cam atipic pentru Cronenberg: cu toate că iese la iveală că soţul şi tatăl ideal (Viggo Mortensen) era de fapt un ucigaş pe bandă rulantă cu sânge rece, familia îl reprimeşte în sânul ei pentru că, din punctul de vedere al receptării nord-americane al lui Darwin - nu e nevoie să spun că e foarte denaturată receptarea asta - acest mascul alfa, chit că nu