Împotriva lui Liviu Rebreanu, ca tânăr scriitor, venit din Transilvania la Bucureşti pentru a se afirma, lucrau periculos două variante ale aceluiaşi complex, complexul străinului: pe de o parte, acţiona un complex lingvistic, complexul necunoscătorului perfect al limbii române literare; pe de altă parte, îi crea un enorm disconfort complexul cetăţeanului străin în propria ţară (o patrie de adopţie la început). Deşi situaţiile biografice rebreniene sunt notorii, necesită, totuşi, câteva scurte explicaţii lămuritoare. În februarie 1908, Rebreán Oliver, sublocotenent bine cotat profesional şi cu o perspectivă de carieră militară onorabilă, demisionează din armata austro-ungară, în urma unor nereguli financiare în manevrarea banilor popotei. Acest episod biografic, niciodată pe deplin elucidat, îl va urmări toată viaţa, ca o vinovăţie obscură, imposibil de înlăturat. Tânărul ofiţer scrisese pe ascuns proză inspirată din viaţa cazonă şi-şi hrănise în secret visul de a deveni scriitor: evident, scriitor maghiar - după cum o dovedeşte volumul pe care îl pregătea, Szamárlétra, adică Scara măgarilor; trimiterea din titlu avertiza asupra satirei usturătoare la adresa ierarhiei militare. Ar fi putut deveni, fără îndoială, un interesant prozator maghiar. Întorsătura de destin îl obliga însă la o reconsiderare a spaţiului lingvistic de afirmare. Demisionat din armată, tânărul cu aspiraţii literare se întoarce acasă şi-şi reintră în rolul de român ce-şi câştigă existenţa ca ajutor de notar prin comunele învecinate Prislopului. Îşi dă seama că nu ştie bine limba română literară şi se pune pe studiat: în caiete îşi face notiţe speciale, culege ,românisme", cărora le caută explicaţii sinonimice. Debutează la 1 noiembrie 1908 în revista ,Luceafărul" de la Sibiu, dar îşi dă seama că adevărata lui şansă de afirmare e numai dincolo de munţi, la Bucureşti, unde va pleca în oc