Aproape fiecare generaţie literară începe ca un grup (bine sudat şi revendicat de la o doctrină precizată), pentru a evolua, cu trecerea anilor, în sensul dispersiei artistice şi al discriminării valorice. Câteva individualităţi se detaşează şi strălucesc tot mai mult, în timp ce plutonul rămas în urmă se consolează cu amintirea fostului desant, cu imaginea acelei ,egalităţi" din punctul iniţial. Numai că, în câmpul artei, nu există egalitate, după cum nu s-a inventat o teorie capabilă să substituie creaţia personală, unică, fără numitor comun. De acest fapt au început să se convingă şi ,optzeciştii" (cei mai lucizi dintre ei), care tot mai frecvent, în ultima vreme, renunţă la perspectiva cenaclistă asupra literaturii, în favoarea unei abordări cu miză pronunţat individuală. Rămâne un corpus teoretic, doctrinar, însă acesta e retras în fundal, diminuat ca pondere şi semnificaţie, lăsând să apară în prim-plan amprenta şi conturul eului: torsiunea chinuitoare, dar atât de expresivă, a scriitorului singur, cu desăvârşire singur, în faţa paginii albe.

Dacă majoritatea componenţilor generaţiei '80 au avut un start fulminant şi un traseu pâlpâitor (excepţiile numindu-se Mircea Cărtărescu şi Mariana Marin, Marta Petreu şi Gheorghe Crăciun, Ioan Lăcustă şi George Cuşnarencu), Liviu Georgescu a aşteptat douăzeci de ani pentru a debuta editorial, într-un context radical diferit de cel al deceniului nouă. Complet desincronizat faţă de poeţii ,lunedişti", el a ieşit la rampă abia în 2000 (cu volumul Călăuza), ca un personaj cu totul atipic, rătăcit printre vocile răguşite de protest ale tinerilor ,milenarişti". Iată o probă suplimentară că nu întotdeauna contextul determină textul şi epoca îşi creează lirica; asistăm, adesea, la răsturnări ale acestui raport de consecuţie, la cauzalităţi inverse, tonifiante. N-ar fi, mă întreb, o mare plictiseală dacă întreaga lite