S-a incheiat Festivalul National de Teatru, premisele si criteriul de selectie au scirtiit, dar organizarea, sa recunoastem, a fost mult mai buna decit la majoritatea editiilor anterioare. Nu tu cozi interminabile si fara sens la intrare, ca in anii precedenti, fie ca ai invitatie sau bilet, nu tu spectacole intirziate cu orele din cauza viciilor de programare. Cum adesea se intimpla in anii trecuti. Clubul Festivalului, asa mic si ultrainghesuit cum a fost, s-a dovedit unul dintre marile puncte cistigate: locul unde au circulat frenetic ideile, impresiile de spectacol, locul in care s-au prefigurat urmatoarele proiecte. Nici aglomeratia de colocvii si dezbateri maruntele si fara miza care sa suprasolicite rabdarea si puterile fizice ale publicului, obligat sa se tirasca toata ziua pe drumuri, nu l-a mai haituit pe spectatorul editiei de acum. E drept ca ceva totusi s-a pierdut si anume momentele interesante din intilnirile cu regizorii.
- Selectie incoerenta, patetism si comunicate de presa siropoase
Dar marea hiba a Festivalului tine de criterii si de selectia incoerenta. Autoproclamat, in cuvinte pline de patetism si comunicate de presa siropoase, primul festival cu o tema nu s-a dovedit cu nimic diferit de editiile anterioare. Si pina in 2005 spectacolele selectionate apartineau marilor regizori ai tarii. Iar viciul de procedura de acum tine de un principiu care parea un bun cistigat de pe la 1840, o data cu celebrul „vom critica opera si nu persoana“. Parafrazind, care este sensul sa selectionezi persoana, in dauna unor opere poate mai valoroase? Mai ales ca in perioada din urma unele dintre „persoane“ nu prea au avut ce spune, nefacind decit sa-si repete stilistica manierizata de ani si ani. (Nu e cazul tuturor, desigur!) De pilda, care ar fi criteriile estetice care sa valideze selectia unui spectacol ca O zi din viata lui Nicolae Ceausescu,
