Intr-un an in care cinematografia autohtona inca mai face reverente in fata unui „15“ cu miros de gogosi dramaluite de Mihaela Radulescu, cincisprezecele aniversar din dreptul festivalului DaKINO a adus cu sine pelicule atit OK, cit si KO. Intre purtarea unui vas de pe plita pe plinta si a altuia de la Turtucaia la Ushuaia, Dan Chisu, antreprenorul cu al carui nume se confunda festivalul, nu a uitat ca are, totusi, un blazon de respectat.
Succesul si, in ultima instanta, supravietuirea Festivalului International de Film al Bucurestiului se datoreaza in primul rind programelor sale paralele. De aceea, am considerat necesara o analiza succinta a acestei sectiuni a evenimentului, cu plusuri si minusuri. Am trecut peste inevitabilele (la noi) probleme organizatorice, pentru a ne concentra pe ceea ce conteaza cel mai mult: filmele.
Socul acestei editii a fost, fara loc de indoiala, The Great Ecstasy of Robert Carmichael al tinarului regizor britanic Thomas Clay. Un film cit o lama Hattori Hanzo. Incremenit, hieratic, invaluit in acorduri de Purcell, dar scrijelitor de hardcore in momentele de escaladare a luciditatii. O prezentare frusta a noului existentialism care nu mai sfirseste in abstractul neanturilor si al aneantizarilor, ci capata formele concrete ale unei agresivitati punk dincolo de imaginatia burgheza. Clay reia in cheie hiperrealista premisa imbibata de anarhie, violenta si halucinogene din antiutopia lui Burgess, ecranizata de Kubrick. Trei adolescenti dintr-un orasel englez isi ineaca nimicul, monotonia, lipsa de orizont si insecuritatea provocata de razboiul din Irak (aici nu ne place de film) in trip-uri pe baza de cocaina si ecstasy, sfirsind prin a cadea in groaznice practici inchizitoriale. Un Ken Park al englezilor.
De vreo 20 de ani incoace, Woody Allen face pe metronomul. Un film pe an. Sofisticate, autoironice si ca
