Nu-mi pot aduce aminte absolut nimic coerent, cît de cît edificator asupra acelei zile din '48, parcă din iunie '48, căci meciul cu Albania îl pierdusem cu 0-1 pe 2 mai, în Giuleşti, şi în aceasta constase "teza" pentru examenul de ziarişti sportivi: "Comentaţi meciul România-Albania 0-1", nimic nu-mi dă o lămurire de ce, după ce trecusem de teză şi din 150 de candidaţi rămăseserăm 10 pentru "oral" la redacţia Sportului popular (Brezoianu colţ cu Sărindar - asta-i precis!), de ce nu m-am dus la acel oral pe care dacă-l treceam - şi de ce nu l-aş fi trecut? - aş fi devenit ziarist sportiv şi nu acest personaj care nu ştie să înceapă o schiţă literară, tremurînd dacă va fi bună sau nu, convins că nu va atinge forţa unei nuvele intitulate "Moartea lui Ivan Ilici". De ce nu m-am dus să dau oralul la Sportul popular, să fi devenit un ziarist de fotbal, liber de orice altă angoasă decît aceea a unui penalti? Cred că am avut un atac de megalomanie, primul, la 18 ani, fiindcă în loc să mă duc spre redacţia ziarului de specialitate, mi-am luat o delegaţie de la Revista elevilor şi am plecat la Rîmnicu-Sărat, să scriu despre o expoziţie a gazetelor de perete din şcolile acelui orăşel. Ştiu că am ajuns la gară, dar (repet) de ce? - nu găsesc nici un punct de reper. Probabil că megalomania nu se ocupă cu detaliile. Nici impostura. Dar nici destinul? Bîjbîi ca un cititor de romane poliţiste căutînd asasinul. Îl ador pe Flaubert, "mor" după Roşu şi negru, urlu fără jenă că nu am scris eu Învierea - zece ani a stat bătrînul ca să-i găsească începutul acela cu indiferenţa lumii la venirea primăverii - mi-aş fi dat mîna asta cu pix între degete ca eu să fi fost autorul Speranţei lui Malraux (sau al Înfrîngerii lui Fadeev), îi admir pe Montherlant şi Isaac Babel, deşi operele lor se bat cap în cap, tremur şi azi ştiind că lui Marin Preda i-au plăcut cîteva nuvele de-ale mele, îmi zic