Ce a mai rămas din Dumnezeu şi din oameni, în primul deceniu al secolului XXI? Conflictul iraţional între două idealuri teocratice. Mii de victime omeneşti, sacrificate în numele unui ideal politic abstract, uşor convertibil în ideal politic absurd. Cruzime, ură, nesiguranţă, orbire, distrugeri apocaliptice, răzbunare, rătăcirea fiinţelor adamice pe căile iluzorii ale patimilor lumeşti. Lipsă de înţelegere, nevoie cronică, neîmplinită, nemîntuită, de înţelegere, iubire şi pace. Deşertăciune marţială, orgolii imperiale, insanitate prea-omenească, opulenţă, indiferenţă, mizerie, inocenţa neconvingătoare a substituirii lui "a fi" prin "a avea". Bunul Dumnezeu abrahamic S-a ocultat, se pare, în infinitul îndepărtării celeste, într-un cer inaccesibil, unde strigătele de suferinţă, rugăciunile şi miresmele liturgice nu mai ajung, în timp ce tronul Său a fost uzurpat de Demiurgul cel rău, cuprins de furia-nebunia-beţia trupurilor sfîşiate. Desigur, preocupaţi de chivernisirea conturilor de milioane de dolari, de curtarea femeilor frumoase, eternele preotese-curtezane ale spaţiului politic, de administrarea vilelor şi jeep-urilor, cu sîngele infestat de drogul oligarhic şi sufletul invadat de demonii puterilor lumeşti, oamenii politici nu vor avea niciodată răgazul de a-l citi pe Sayyidi Abu Abdallah Ibn 'Abbad din Ronda (1332-1390)1 şi a rememora adevărurile simple, profunde, atemporale, care definesc situarea omului între limitele efemere ale timpului istoric, în raport cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni. Vom arunca dinaintea politicienilor, cu magnanimitate bibliofilă, cîteva din nestematele nepreţuite ale înţelepciunii Sufi... Faţă de întregul absolut, omniprezent şi omnipotent, al Fiinţei Divine, fiinţa omenească se defineşte prin conştientizarea propriei aneantizări. O corespondenţă de ordin teologic există, încă din momentul plămădirii omului din ţărînă şi Duh, între a