tentativă de reportaj de Ziua naţională La al treilea elicopter, băbuţa din staţia de tramvai şi-a făcut cruce. La al cincilea, maxilarul de jos a început să-i coboare încet, ca un lift scump într-o clădire de birouri. La al zecelea elicopter care a trecut pe deasupra capului ei, la exact 100 de metri înălţime, credinţa ei în Dumnezeu avea deja o bază de imagini pentru sfîrşitul lumii. După care, s-a făcut linişte şi femeia şi-a luat ochii de la cer (pe care oricum îl mai văzuse o dată acum cîţiva ani) şi i-a îndreptat spre intersecţia cea mai îndepărtată, acolo de unde aştepta să vină tramvaiul. Acesta chiar a venit, iar ea s-a dus acasă, fără să ştie nici o clipă ce se întîmplase: fusese martoră la pregătirile pentru parada de 1 Decembrie. De fapt, dacă stai să te gîndeşti, elicopterele veniseră special pentru băbuţa mea din staţia de tramvai. Ca şi pentru alte milioane de români care sărbătoresc ziua patriei. Ele au defilat ca să ne simţim mîndri ca popor că sîntem în stare să înfrîngem legile fizicii, care spun că un obiect mai greu decît aerul va cădea. Şi bineînţeles, pentru că au primit ordin - chestie care iarăşi ar trebui să ne bucure: uite nişte oameni care fac ce li se spune! Vă spun cinstit, am încercat să mă bucur de 1 Decembrie. Cu sistemă, nu accidental şi dezorganizat. Pentru asta am făcut un inventar al lucrurilor de care mă simt mîndru. De la clădirile cele noi ale mall-urilor şi pînă la exportul de maşini, de la elicopterele de la paradă şi pînă la pantofii publicului de dedesubt, de la bomboanele cu nume românesc pe care le-am dus acasă şi pînă la şerveţelul cu care m-am şters la gură după hamburgherul cu pui picant - toate m-au dus la o concluzie bizară: specificul nostru naţional e importul. Nu e o critică aici, ci chiar un început de branding de naţiune. Şi asta pentru că, spre deosebire de alţii, importăm temeinic şi aplicăm cu inima obiceiuri