Lîngă casa mea a început zilele acestea construcţia unui bloc de apartamente de lux. Era o casă veche de mahala unde, după moartea bătrînilor ei locatari, se instalaseră nişte ţigani, care au adus după ei alţi ţigani. Trăiau, din cîte se părea, din "reciclarea" gunoaielor, aşa încît curtea spre care dădea fereastra biroului meu era mereu plină de gunoaie. Din cînd în cînd se ardeau resturile lor şi un fum gros şi pestilenţial umplea cartierul. Drept closet aveau o gaură în pămînt, sub cerul liber, aşa încît adesea, cînd mă uitam şi eu pe fereastră, un ţigănuş pe vine îmi făcea amical cu mîna. Vara devenise un adevărat pericol, roiuri de muşte intrau pe ferestre, mirosul era insuportabil, focarul de infecţii era la cîţiva metri de noi. Toţi vecinii erau furioşi, dar nimeni nu îndrăznea să cheme Poliţia şi Sanepidul. Unul a făcut-o totuşi, în numele nostru, al tuturor. Nu a venit nimeni. După o vreme a venit însă un antreprenor, care a cumpărat terenul de la nişte moştenitori pierduţi prin ţară şi le-a dat bani ţiganilor ca să se mute. Pentru a fi mai convingător, i-a lăsat pe bărbaţi să recupereze cărămizile din demolare, iar pe "şeful" lor l-a angajat ca portar pe perioada lucrărilor. Restul au plecat undeva, într-un sat, unde aflaseră că ar fi ceva locuri libere. Am fost fericiţi cu toţii. Această situaţie mi-a adus însă aminte de vechiul banc cu cei doi miliţieni care găsesc un cadavru pe strada Edgar Quinet şi, pentru că le era prea greu să treacă acest nume în procesul-verbal, hotărăsc să "mute mortu' pe Academiei". Cam aşa am scăpat şi noi de ţigani, mutîndu-i la alţii. Noi ne-am rezolvat problema noastră, alimentînd însă o problemă socială a întregii societăţi: mahalaua noastră tihnită se gentrifică şi va deveni în curînd un spaţiu rezidenţial rezervat. Iar ţiganii şi săracii cartierului sînt împinşi într-un neo-nomadism cronic. Mecanismul este banal prin gener