Smulse în urmă cu zece ani, sub presiunea diplomaţiei internaţionale, acordurile de pace de la Dayton, semnate de sîrbii, croaţii şi bosniacii din Bosnia-Herzegovina, prelungesc, de fapt, realităţile create de război. A fost impus un foarte costisitor sistem de guvernare împărţind ţara între sîrbi (Republika Srpska), Federaţia croato-musulmană, fiecare cu propriul său guvern şi un district autonom care nu aparţine nimănui. Oficiul Înaltului Reprezentant, deşi s-a dorit un fel de observator independent şi obiectiv, a fost pînă acum un partener de categorie grea, cum recunoaşte chiar lordul Paddy Ashdown, deţinătorul acestei funcţii în ultimii trei ani şi ceva. Trei preşedinţi, trei guverne, sute de miniştri, cum scrie ziarul Le Monde (23 noiembrie 2005), într-o "acerbă competiţie a incompetenţei şi corupţiei", ar fi trebuit să facă mai mult decît o administraţie obişnuită: ridicarea nivelului de trai, diminuarea şomajului (40%), echitatea sistemului de pensii şi ajutoare sociale, eficienţa sistemului educativ. Se aştepta de la ei toţi restabilirea echilibrului delicat al încrederii între oamenii care, în urmă cu zece ani, au participat la jafuri şi masacre, la umilirea şi izgonirea vecinului. Înainte de război, populaţia Bosniei era de 4,4 milioane de oameni. În timpul războiului au fugit sau au fost izgoniţi cam 2,2 milioane. Se presupune că 1,2 milioane au plecat în străinătate, vreo sută de mii au murit. În absenţa unui recensămînt, toate datele sînt aproximative, dar se bănuieşte că vreo 300.000 de bosniaci au emigrat. Conform Agenţiei ONU pentru refugiaţi, aproape un milion de oameni s-au întors, dar minoritarii s-au dus la vechile locuri de reşedinţă doar pentru a vinde ce a mai rămas din avutul lor şi s-au regrupat în colectivităţi monoetnice şi religioase. Acordurile de pace au desăvîrşit ceea ce începuse războiul. În cifre, totul poate părea suportabil, la ni