Era pe seară şi am descoperit că mi-a dispărut şapca. Da, şapca mea asta de acum, uşor îmblănită, uşor cu fîş. Ceea ce mă enervează este că o port de patru zile mereu, ca un semn de apărare. Da, mereu, în casă, în maşină. Chiar, în maşină. Frigul, voi spune. Da, frigul. Păi, ce-mi dă maşina? Pînă se încălzeşte, deja mă dau jos din ea. Aşa că e şapca asta. Mă apără. Acum două zile stăteam cu doi prieteni la "Red Lions" şi tot cu şapca în cap eram. Habar nu am, mi s-a părut că luam decizii importante şi, brusc, mi s-a strecurat pe la picioare fiorul ăla de iarnă şi de frică de viitor. Apoi, spun că nu ştiu unde e şapca şi mi se spune: bă, parcă te văd că scrii de şapcă în Dilema veche, apropo, fii şi tu mai reflexiv acolo. Şi nu înţeleg ce-mi spune, fiindcă nu ştiu unde e şapca. Habar nu am cu şapca asta cum poţi fi reflexiv. Adică, ce să mai inventezi despre tine şi maşini, cînd fără şapcă eşti ca o maşinărie stricată? Te udă ploaia, te bate frigul peste vîrful capului. Ce vrei de la şapca ta? S-au scris toate şmecheriile posibile, s-au inventat toate discursurile, ce să mai scriu? Senzaţia aia că stai, şi după ce maşina se încălzeşte, cu şapca în cap nu o alungă nimeni. Despre ea nu pot să scriu altfel decît ca despre o stare tembelă, o blegeală, o neputinţă a trupului meu de a se adapta la iarnă. O stare de bibelou. Şapca asta e constatarea îngrozitoare că s-a făcut iarnă, că nu mai am scăpare, că s-au năruit cerurile, s-au închis drumurile, că mă va durea gerul, că nu am cauciucuri de iarnă. Dumnezeule, eram cu şapca pe cap, gata de plecare, într-una din zilele trecute, şi ce descopăr? Copilul meu întreabă: "Tată, noi cînd ne punem cauciucuri de iarnă?". Şi eu, în loc să-i fac o poveste din asta, să-i spun că noi avem schiuri în loc de roţi, îi spun banalitatea clasică: "Cînd om avea bani". Chiar aşa, şapca asta a mea, pe care o voi căuta tot timpul articolului de