Asum provocarea lansată de dl Andrei Pleşu în numărul trecut al Dilemei vechi. Fac parte din "societatea civilă", nu cred că pot lămuri subiectul, aşa că mă exprim. Şarjînd cu elocvenţă, inteligenţă şi bun-simţ teoria multiculturalismului, practicată, mai degrabă, ca ideologie, dl Pleşu identifică două ipocrizii de partea celor care propovăduiesc, în ton cu acest spirit al timpului, multiculturalismul. Prima este de ordin lingvistic: se propagă multiculturalismul într-o singură limbă, engleza. S-ar zice că multiculturalismul se pretează unui singur idiom. Nu o să mă opresc asupra acestei ipocrizii, deşi e incitantă. Să ne gîndim numai la faptul că orice limbă poartă cu ea o viziune asupra lumii, un spirit adînc, o aşezare ontologică. Victoria globală a limbii engleze, inclusiv asumarea ei ca limbă "oficială" a multiculturalismului, oferă motive pentru frumoase speculaţii. Nu e de neocolit faptul că ideile lumii globale, precum multiculturalismul însuşi, sînt servite şi consumate în engleză sau, ca să fiu mai precis, într-o engleză americană globalizată - ceea ce nu mai e chiar engleză. Aceeaşi limbă engleză care s-a instalat şi ca limbă "oficială" a relaţiilor internaţionale, detronînd, după al doilea război mondial, franceza, care era, pînă atunci, lingua franca. Această schimbare de idiom nu a fost întîmplătoare, pentru că ea a coincis cu o schimbare în proceduri, maniere, abordări şi, în adînc, cu o schimbare de Weltanschauung. Globalizarea limbii engleze semnifică victoria unei anumite viziuni asupra lumii. Ceea ce mă reţine să mă opresc mai mult asupra primei ipocrizii este că a doua ipocrizie identificată de dl Pleşu mi se pare încă mai provocatoare. Cum nimeni nu poate exprima ideea mai bine decît dl Pleşu însuşi, citez chiar din articolul Domniei Sale: "Discursul privind beneficiile multiculturalismului e dublat, mai întotdeauna, de un discurs privind benefic