Cîteodată, am impresia că aderarea la Uniunea Europeană este privită - mai ales de către politicieni, dar şi de opinia publică în general - doar ca o chestiune de imagine. Pe de o parte, data de 1 ianuarie 2007 alimentează speranţele tuturor că, în sfîrşit, vom intra în rîndul lumii şi, în consecinţă, imaginea României în Occident va deveni automat mai bună. Pe de altă parte, cele 13 luni rămase pînă atunci scot din lada de vechituri reflexul de a "raporta cifre de plan" umflate: să-i convingem pe europeni că stăm bine, că am "bifat" ce ne cer, pe urmă mai vedem noi. Dacă aderăm la 1 ianuarie 2007, vom avea, e adevărat, unele beneficii de imagine: ne vom "schimba" poziţia pe hartă şi pe tot felul de tabele statistice (de la "ţări non-UE" la "ţări UE"), parlamentarii noştri vor avea un rol activ în dezbaterile politice europene (nu ştiu dacă asta e de bine sau de rău, dar, mă rog...), vom putea trece frontierele prin porţile pe care scrie "EU countries", investitorii şi agenţiile de rating ne vor privi cu ochi mai buni, şi alte asemenea detalii care, luate la un loc, nu sînt de lepădat. Vom avea, cu siguranţă, efecte pozitive în imaginea despre noi înşine: ne vom simţi mai aproape de buricul lumii, ne vom mai alina complexul de perdanţi ai istoriei, uitaţi la marginea lumii bune, ne vom simţi occidentali cu acte-n regulă. Dar în mass-media şi în opinia publică a ţărilor occidentale, modificările de percepţie vor veni mult mai greu, pentru că în "marele public" avem nu atît probleme de imagine, cît de cunoaştere: se ştiu prea puţine lucruri despre România. Şi apoi, să nu uităm că, şi printre ţările UE, există unele cu o imagine bună şi altele cu o imagine proastă: Italia, de pildă, a fost asociată cu Mafia, cu instabilitatea politică şi cu terorismul de stînga în anii '70, în anii '90 cu procesele de corupţie, iar astăzi e singurul stat din Europa Occidentală cu presă