Istoria mentalităţilor şi-a cîştigat drept de cetate încă din anii '30. I-au trebuit circa 50 pentru a se răspîndi, prin timide traduceri, în România comunismului terminal, cînd fazele marxizante ale unora dintre corifeii Analelor şi fixarea publicului "larg" pe alte ţinte (legate de supravieţuire) au îndulcit cumva gustul cenzurii faţă de această "erezie" intelectuală. Vîndută ca noutate (deşi Occidentul începea să investigheze şi alte feluri de a scrie istoria), literatura de acest soi a deschis era accesului democratic la un trecut panoramat, livrat în secţiune tematică, ornat cu iconografie abundentă (deci atractivă pentru cititorii mai puţin imaginativi) şi bazată pe sursele secundare, de la actele notariale, arhivele parohiale şi colecţiile de presă, pînă la corespondenţa personală şi genurile de frontieră, precum jurnalul sau memoriile. Tezistă, căci nu zadarnic botezată după numele unei reviste, Şcoala Analelor ne-a adus sub simţuri o colecţie de micro-istorii seriale, puternic decorate şi insidios antropocentrice, în care subiectul uman "face" propria cronică, pornind dinspre eveniment către intimitatea care-l prepară şi îl prelungeşte. Viclenia epistemologică a respectivei maniere de a reconstitui trecutul constă mai ales în aplatizarea deliberată a motivaţiilor, resurselor şi efectelor de scenă pe care energiile umane, glorificate independent de orientarea lor (spre tragic, mistic, satiric, oniric sau revoluţionar), le produc neîncetat, ca într-o perpetuă - şi gratuită - industrie simbolică. Orice judecată morală, orice discriminare ierarhizantă şi orice imperativ aprioric au dispărut deja dintr-un asemenea theatrum mundi unde omul îşi joacă rolul solitar de actor narcisic sau, dacă vrem, smintita partitură de fiinţă-fără-martori (metafizici). Urmele acestei mutaţii persistă cu ajutorul suportului digital, al cărţii pe CD-ROM, care preia, într-o formă încă