* Amélie Nothomb, Sabotaj din iubire, traducere de Mihai Elin, Colecţia "Biblioteca Polirom", Editura Polirom, 2005. Amélie Nothomb e o Amélie Poulain deprinsă cu scrisul. Ea îşi publică romanele cu ritmicitatea almanahurilor - unul pe an, toamna -, iar asta începînd cu 1992. Nu sînt cărţi mari, doar admirabile. Nişte cărţi de-o zi, scrise parcă în joacă, însă cu deplina conştiinţă a faptului că ingenuitatea este de ceva vreme o chestiune de ingeniozitate. Sabotaj din iubire (1993), al doilea roman în bibliografia autoarei şi al şaptelea în seria traducerilor "Amélie Nothomb" publicate la Polirom, nu ţine să facă rabat de la linia consacrată, ci doar cîteva minunăţii. E vorba, fireşte, tot de o autoficţiune, tot de o literatură a brodatului, glosatului şi imaginatului în marginea unor amintiri din copilărie, adică - parafrazînd parafraza lui Beigbeder - tot de plimbatul unei oglinzi graţios deformante în jurul propriului buric, doar că, de data asta, sîntem în China. În China anilor '72-'75, ţară a ventilatoarelor, ca toate ţările comuniste, ţară a urîţeniei din beton şi a interdicţiilor stricte, unde eroina, fetiţa unui diplomat belgian, avea să trăiască vreme de trei ani (aidoma autoarei) în ghetoul Sanlitun din Beijing, rezervat străinilor. Nu se întîmplă prea des ca Amélie Nothomb să "discute" politică, în romanele ei cu copile şi adolescente. Iar faptul că aici o face, reuşind să păstreze acelaşi amestec de candori şi perversităţi, de cruzimi senine şi încruntări înduioşător de simpatice, mi se pare o minunată performanţă. Atît de minunată, încît stau uneori şi mă întreb cum arată această scriitoare. Îmi pare rău că habar n-am, dar merg pe mîna lui Frédéric Beigbeder, care opinează, ca un îndrăgostit, în jurnalul său: "Amélie Nothomb nu-i chiar aşa de nasoală. Are ochii verzui-cenuşii şi nişte mîini albe, foarte frumoase, cu degete lungi şi fine. Sînt de-a drept