Cînd s-a trecut de la responsabilitatea penală la responsabilitatea politică a miniştrilor, în 1742, atunci cînd Walpole a fost obligat să demisioneze, un moment-cheie în stabilizarea parlamentarismului clasic era depăşit. Cînd Camera Comunelor, în care se realizase o alianţă ad hoc între whigs (Wiliam Pitt) şi torys, a ameninţat cu iniţierea impeachment-ului, Walpole a preferat să demisioneze. La fel a procedat, două secole mai tîrziu, în 1974, şi Richard Nixon după scandalul Watergate. Pornind de la precedentul constituit de atitudinea lui Walpole, responsabilitatea penală a miniştrilor, care dusese la nenumărate procese politice, s-a transformat în responsabilitate politică în faţa Parlamentului. Astfel, în sensul restrîns al termenului, responsabilitatea politică desemnează obligaţia Guvernului de a demisiona cînd pierde încrederea legislativului. Dar astăzi, cînd sensibilitatea democratică s-a impus, responsabilitatea politică presupune mai degrabă răspunderea în faţa alegătorilor. Şi cum procedurile, politice sau juridice, se dovedesc, dacă nu depăşite, cel puţin insuficiente, alegătorii vor garanţii mult mai sigure în ce priveşte comportamentul guvernanţilor. Conştiente de importanţa menţinerii reputaţiei, într-o epocă în care încrederea în instituţii şi politicieni scade, elitele politice au acceptat, mai întîi în zona anglo-saxonă, apoi şi în alte părţi, introducerea unor legi mai clare (reglementarea riguroasă a finanţării partidelor şi campaniilor, de exemplu) şi impunerea unor coduri deontologice. Aceste coduri stabilesc cadrul etic al acţiunii guvernamentale pe baza unor principii clare. Regulile enunţate nu au ca obiectiv reglementarea exactă a activităţilor, cît mai ales formularea în termeni generali, ce pot fi adaptaţi unor situaţii concrete, făcînd apel la discernămîntul şi responsabilitatea fiecărui politician. Astfel se creează un mediu în care re