"Nu m-am intrebat niciodata - marturisea muzicologul Roland-Manuel - daca este cel mai mare, pentru ca eram prea sigur ca e cel mai bun". In linistea inghetata a unui inceput de iarna, intr-o zi "Nu m-am intrebat niciodata - marturisea muzicologul Roland-Manuel - daca este cel mai mare, pentru ca eram prea sigur ca e cel mai bun". In linistea inghetata a unui inceput de iarna, intr-o zi asemenea acestui doi decembrie, acum cincizeci si cinci de ani, la Chene-Bourg, in Elvetia, s-a stins lumina vietii lui Dinu Lipatti. "Muzica pierdea pe unul din cei mai admirabili aparatori ai ei", avea sa scrie, zguduit de tragica disparitie a tanarului artist, Emile Vuilermoz, omagiindu-l pe marele disparut. Alaturi de Enescu, Brancusi sau Eliade, stralucita personalitate lipattiana este una dintre marile prezente romanesti ale secolului XX. Si poate, chiar dincolo de hotarele reperului temporal, arta sa ramane o mare dovada a idealurilor muzicii timpurilor, caci, cu modestia fara egal a geniului, Dinu Lipatti a creat daruind posteritatii un rar model de perfectiune umana. Inregistrarile sale pe disc nu sunt marcate de trecerea timpului, compozitiile sale se impartasesc din taina sufletului poporului din care a plecat. Un sunet simbol pe claviatura, iata ce nu s-a sters din memoria oamenilor. Spre neuitare este darul celui care marturisea ca, pentru el si semenii deopotriva lui, "Muzica este un lucru grav".