Sandica si Constantin Maria au patru copii. Dupa noua ani in care au trait din mila socrilor, tânara familie a reusit sa-si ridice doua camere de chirpici in Negoiesti, comuna Melinesti. Inundatiile din toamna le-a distrus insa aproape tot ce construisera, lasând in urma doar lacrimi amare si deznadejde. Se invârteau bezmetici pe lânga ea. Cu lingura in mâna sa mestece in oala de pe foc, Sandica abia-si putu face loc printre picimanii pusi pe sotii. Ba sareau dintr-un pat in altul - noroc cu odaia asta mica, nu era distanta mare intre ele! - ba se ascundeau sub masa, ba se tavaleau pe pres, scotând urlete de lupta incrâncenata. Daca ar fi intrat pe usa vreun musafir, cu siguranta si-ar fi facut cruce si si-ar fi scuipat in sân: jurai ca in camaruta aia strâmta, unde nu aveau loc sa respire doi oameni mari, a dat navala o ostire intreaga de dracusori! Si erau numai patru copii! Sandica zâmbi, mestecând varza din oala. Deschise usa cuptorului si intoarse pâinea. Apoi se aseza pe un scaunel, cu fata spre ei, sa nu-i piarda din ochi. Nu ca s-ar fi temut ca o sa se loveasca, dar ii placea pur si simplu sa se uite la joaca lor. O mai facea si pe ea sa uite de griji. Noua ani de suferinta Se maritase de tânara, cum e obiceiul la tara. Fata frumoasa - nimic de zis - si harnica, asa cum se-nvatase de mica, Sandica nu a avut prea mari pretentii de la viata: saracia in care crescuse a invatat-o sa se intinda numai cât ii e plapuma. De la maica-sa trebuia sa plece, nu putea s-o mai tina. La oras era greu sa razbeasca o fata de la tara care nici scoala nu avea prea multa. Asa ca a cautat cu privirea imprejur. De Costica i-a placut: tânar vrednic, in putere, bun de munca, dar la fel de avut ca si ea. Nici unul nu a crezut atunci ca saracia o sa se tina dupa ei. S-au luat repede, facând planuri marete de viitor: muncesc, cumpara o bucata de pamânt, fac casa frumoasa in care copiii