- Cultural - nr. 238 / 5 Decembrie, 2005 Exista poeti animati de o sensibilitate acuta fata de trecutul literar, imuni la experimentele poetice de ultima ora, poeti care, dimpotriva, isi asuma expresivitatea proprie in virtutea unui atasament fata de modelele literare preexistente, fata de o anumita paradigma lirica, circumscrisa sub semnul benefic si inaugural al traditiei. Traditia este cea care alimenteaza si versurile Corneliei Tosa, versuri ce nu acuza complexul noutatii cu orice pret, ci, dimpotriva, se regasesc in perimetrul de infiorare si taina al lirismului dintotdeauna. Poemele Corneliei Tosa din volumul Arhitectura visului (Casa de editura "Mures", 2005) au, dincolo de unele accente retorice, o anume limpezime a desenului, dar si pregnanta a detaliilor, mai ales in acele versuri care atesta un echilibru imponderabil intre dimensiunea interioritatii si realul in nuda sa referentialitate. Un Peisaj, de pilda, produce, parca, in imaginatia cititorului, o suspendare a corporalitatii, o relansare a iluziei iesirii din timp drept criteriu al trairii intru poezie. In alte poeme ceea ce surprinde este mai ales concizia desenului liric, culorile sale ascetice, viziunea contrasa in nuanta, vibratia sunetelor destinsa in semiton, in ciuda unei aparente aglomerari. Poezia Corneliei Tosa e dinamizata de un dialog fecund al varstelor, de o intoarcere benefica la obarsii, intoarcere vazuta ca o reanimare ritualica a imaginarului, prin reluarea toposului amintirii, ce predispune la restaurarea imaginii unui sat in care constiinta colectiva isi conserva intacte energiile. Sunet de toaca, de pilda, mizeaza pe instinctul sigur al rememorarii unui moment al inserarii, din care sugestiile mitico-sacrale nu sunt deloc absente, intr-un registru imagistic expus in tonalitate minora, cu enunturi in care coloritul net se estompeaza gradat. Poeme demne de interes aflam intre c