Un miracol adevarat, rugaciunea.
Cartea albastra
Pe la mijlocul anilor 50, asupra Timisoarei se abatuse o iarna cumplita. Strazile erau troienite, tramvaiele nu mai circulau, scolile fusesera inchise, Bega inghetase de la un mal la altul, iar noi, copiii, o transformasem in patinoar. Intr-o zi m-am dat prea mult pe gheata si una din cizmulitele mele s-a rupt. Erau cizme de cauciuc, cumparate pe puncte. Prevedeam ca mama si tante Hedi vor fi suparate, dar trebuia sa admit ca intrecusem masura, pentru o fetita de 12 ani. O cizma de cauciuc nu putea fi reparata si nu exista vreo speranta ca mama sa-mi poata lua altele. Pe mine ma crestea tante Hedi, o nemtoaica pripasita in Timisoara de vitregiile razboiului. Parintii mei, mici functionari, isi vedeau linistiti de serviciu, in vreme ce tante ingrijea de gospodarie, ponderandu-mi cu intelepciune zburdalniciile. Cel mai adesea cosea un goblen sau imi citea diferite carti care imi aprindeau imaginatia. Prinsesem gustul dulce al cartii si nimeni si nimic nu il putea inlocui. Cel mai ades, tante Hedi cosea un goblen cu ate de matase colorata. Pe panza bine intinsa aparea chipul unui sfant blajin, cu o floare de crin in mana: "Heilige Anton", spunea batrana. "Sfantul cel mai iubit al catolicilor." Priveam fermecata cum ata colorata desavarsea cusatura.
Dintre cartile povestite, cel mai mult imi placea "Oliver Twist", dar tante nu-si amintea perfect totul. Doream din tot sufletul sa citesc cartea, sa-i cunosc aventurile pana la sfarsit.
Zilele sarbatorilor de Craciun se apropiau cu repeziciune. Cizmulita rupta le crease necazuri parintilor mei, pentru ca erau vremuri grele, ce nu permiteau cheltuieli neprevazute. Asa ca nu indrazneam sa cer nimic de Craciun, unor oameni napaditi de griji si de cheltuieli. Noroc cu tante Hedi, care imi mai alina sufletul, luandu-ma cu ea la biserica. Drumul era
