Il cheama Mitu si a implinit in primavara aceasta 99 de ani. Mitu Staiculescu, cel mai batran padurar din Gorj. Are darul vorbirii cu animalele, cu pasarile si cu copacii si e tatal unei paduri de brazi. Ca sa-l gasesti, trebuie sa te duci in Sacelu, pe malul Blahnitei, apoi sa intri intr-o odaie veche si calda, in care lumina de toamna tarzie trece pe deasupra unor gutui asezate pe pervaz.
Angelica
La aproape o suta de ani, Mitu Staiculescu e inca verde ca bradul. Doar vederea l-a cam lasat si poarta o pereche de ochelari cu lentilele groase, ca sticlele de sifon. Ii poarta rar, ce-i drept, doar prin casa, cand citeste sau mestereste vreun lucru marunt. In padure nu-i poarta. I-e teama ca veveritele si vulpile n-ar mai veni sa-i manance din palma, confundandu-l c-un zgriptor. O fi la mijloc si putina cochetarie, fiindca Mitu a fost om mandru la viata lui, zvelt, puternic, cu sprancene arcuite ca doua streasini peste niste ochi - cateodata albastri, dar cel mai adesea, verzi. Ca padurea de verzi! A fost destul s-o patrunda o singura data cu ei pe Angelica, o codana frumoasa si rusinoasa, si fata i-a cazut pierita in brate, desi era o copila pe langa el. Au facut cununie si s-au inteles de minune inca de la inceput. Cu ochii in pamant, fata nu i-a zis niciodata decat "mata". Si tot cu ochii in pamant, a-nteles ca in anii lungi ce urmau sa-i traiasca alaturi, avea sa imparta frateste iubirea barbatului cu padurea, care incepea chiar din spatele casei. Dar s-a supus si a castigat. "Ai de lume!", suspina nea Mitu, chinuit de amintiri. "Cum zicea si taica mosu al meu, eu am fost mai om in padure decat in sat. Acolo samtam eu ca traiesc cu adevarat."
Asezat pe pat, in dreptul gutuilor din fereastra, batranul si-a pus ochelarii ca sa-si vada gandurile mai bine si sa spuna povestea in amanunt. "Pai se-ntampla sa plec de-acasa vreo doua zile si sa
