Din punct de vedere jurnalistic, un incendiu este o ştire bunã. Cu cât mai mare, cu atât mai bine. Dramatismul prinde orice telespectator, orice cititor. Iar incendiul de ieri a fost un exemplu elocvent. Numai cã dramatismul pe care, de cele mai multe ori încearcã sã îl redea un corespondent este cutremurãtor în faţa propriilor ochi. Pentru cã nu este absurd sã afirmi cã acei oameni au pierdut cam tot ce aveau. Dacã bunurile nu erau asigurate, pânã când vor primi despãgubiri acei oameni vor trãi cum vor putea. Micii comercianţi aveau în piaţã locul lor de muncã, ca oricare dintre noi. Iar acum marfa le este scrum. Au încercat sã salveze cât au putut, iar lacrimile lor ar fi putut, chiar dacã sunã patetic, sã opreascã un foc. Erau pãrinţi, bunici şi tineri care refuzau sã accepte adevãrul. Pentru cã nu vor crede niciodatã cã cineva de la putere îi va ajuta în lupta cu focul, corupţia, şpaga. De ce nu, cu realitatea, care câteodatã arde.
Te simţi neputincios când vezi cum oameni în toatã firea plâng. Şi mai neputincioşi s-au simţit probabil cei care stai toatã ziua în frig pentru venitul zilnic al familiei. S-a dat vina pe pompieri. Apoi mulţi dintre cei care au ridicat glasul, au regretat, vãzând copii de 19 ani ieşind aproape leşinaţi din fum, dupã ce au reuşit, cu greu, sã stingã focul.
Şi mai neputicions te simţi atunci când ştii cã nimic nu se va schimba. Nici un incendiu nu va schimba mafia, interesele şi afacerile la negru. Vor apãrea, probabil nişte hidranţi. Sau nişte stingãtoare. Dar adevãrul este cã acea imagine a unor oameni deznãdãjduiţi şi pierduţi pentru câteva ore în furie şi lacrimi nu va dispãrea. Pentru cã vor fi mereu alţi oameni care vor plânge.
de Corina Albota
Din punct de vedere jurnalistic, un incendiu este o ştire bunã. Cu cât mai mare, cu atât mai bine. Dramatismul prinde orice telespectator, orice cititor. Iar ince
