OCHIUL SOACREI Cine zice ca mancarea de post n-are gust bun n-a gustat niciodata din cartofii mei speciali cu salata de sfecla murata. Pe nora-mea asa am cucerit-o. Ma rog, e un fel de-a spune... Dar mi-aduc aminte cand a invitat-o prima data baiatul la noi la masa ca sa ne-o prezinte. Si a venit cu o cutie cu bomboane de ciocolata pentru mine si o sticla cu vin pentru domnul Socru. De-atunci mi-am dat eu seama ca o sa am mult de lucru cu ea, dar ca, una peste alta, materialul e bun. Recunosc ca m-am asteptat sa vina cu o prajitura facuta de ea, asa ca atunci cand am vazut-o cu bomboanele am ramas fara glas.

Era o zi cam friguroasa, pe la inceputul iernii. Si gatisem ceva minunat, o stiuca la tava cu garnitura de cartofi, cu sos de smantana si maioneza... Am vrut s-o impresionez, ca sa nu creada ca baiatul e asa un oarecare. Si sa vada ca e obisnuit cu mancare buna. Dar de placut (eu si cu ea) ne-am placut de la prima vedere. Si asa a ramas pana azi... Iar cu adevarat draga a inceput sa-mi fie cand ne-am asezat la masa. Manca, oameni buni, cu o pofta nebuna. (Mai tarziu am avut prilejul sa-mi dau seama ca asa niste feluri de mancare nu mai gustase niciodata in viata ei.) Si am eu o teorie. Ca omul care mananca asa cu pofta si din toata inima nu are cum sa nu gateasca bine. De-asta va spuneam ca mi-am dat seama ca materialul e bun. Iar acum, in sfarsit, am inceput sa cred ca nu m-am inselat. Face uneori niste bunatati, de iti sta mintea in loc. Dar sa revenim la cartofii mei cei minunati. Ce poate sa fie asa minunat la niste cartofi?, o sa ma intrebati. Nimic, in fara de faptul ca atunci cand a gustat din ei prima data, nora-mea a zis ca n-a mai mancat asa o bunatate in viata ei. Pai cum sa nu-ti fie dragi, si ea, si cartofii?!

Drept pentru care am chemat-o ieri la mine si i-am propus sa facem o petrecere in doi. Eu si ea. In amintirea zilei cand ne-am cun