Daca cineva mi-ar fi spus acum cinci ani ca voi trai din muzica intr-o buna zi, as fi ris. Daca mi-ar mai fi zis si ca voi fi injurat ca traiesc din muzica, mi s-ar fi parut de-a dreptul hilar. Iata, insa, ca mi se intimpla. E cu atit mai uimitor cu cit Luna Amara n-a facut nici un compromis de-a lungul timpului, nu prea am stat sa ne gindim daca muzica pe care o facem da bine sau nu. Am cintat ce ne-a placut si, o vreme, am fost foarte mindri sa fim parte integranta a underground-ului muzical romanesc. Noi eram aia buni, aia drepti, aia care nu puteau fi cumparati. Lucru valabil si acum, de altfel.
Atunci, ca si acum, dusmanul era prostitutia muzicala, playback-ul, cei care cautau retete de succes, cei care cintau in campanii electorale, kitschul, trupele fabricate peste noapte si dinozaurii care nu mai vor sa iasa la pensie. Un lucru, insa, ne rodea pe toti: am fi vrut sa avem si noi publicitatea pe care o aveau ei. Puterea media. Atentia presei. Pentru ca textele noastre vorbeau despre realitate, despre lucruri grave, despre probleme nasoale si meritau mai multa atentie decit smiorcaielile lor cu gagici parasite sau goana dupa distractie. Cumva, sintem (si am fost), de la Taine la Implant pentru Refuz, de la Luna Amara la Trooper, mai sinceri. De aceea, tot underground-ul, death sau alternative, acid jazz sau grindcore, are aceasta dorinta (secreta sau nu): sa reuseasca. Sa iasa in fata. Sa i se cumpere albumele. Sa aiba 1.000 de oameni la un concert. Dorinta fireasca, daca scopul principal e sa impui sinceritatea mesajului tau, sa dai un acces mai mare muzicii tale, sa educi publicul sa gindeasca mai mult.
Banii, stim cu totii, vin si se duc. Totusi, mai important, cred eu, ar fi sa vina – ei pot elimina stresul financiar care, desi nu te impiedica sa creezi, te apasa non-stop si uneori nu te lasa sa privesti lucrurile in mod obiectiv. Ca sa n
