De la Sterne incoace – de ce nu de la Cervantes sau chiar de la Apuleius? – digresiunea a fost intotdeauna piatra de incercare a cititorului. Pe calea naratiunii pe care am vrea-o cit mai dreapta, deseori se iveste acest moment de ragaz, daca nu chiar de ratacire. Cititorul grabit, curios sa afle ce se mai intimpla, trebuie sa se arate rabdator. Ceea ce nu-l impiedica sa ezite o clipa, ba chiar sa fie agasat: sa continue sau nu sa citeasca? N-ar fi mai bine sa sara peste pasajul asta? De buna voie sau fortat (forta inertiei!), cititorul accepta sa se rataceasca si asteapta usor nelinistit ca autorul (sau naratorul?) sa reia firul istoriei. Uneori, in timp ce o ia astfel razna, el simte o anumita placere (de vreme ce nu intrerupe lectura...), dar o placere diferita, noua si aparent gratuita. Si daca tocmai asta e placerea textului!
Intr-un interviu, Eric Chevillard povesteste, ca un omagiu, ca Jérôme Lindon* a fost cel care l-a sfatuit sa scrie plecind de la un basm care exista deja in literatura populara. In felul acesta, trama istoriei fiind dinainte tesuta, s-ar atenua riscul ca cititorul sa se piarda in nenumaratele digresiuni. Basmul i-ar servi de balustrada. Evident, Lindon stia el cu cine are de-a face...
In Micul si viteazul croitor (Minuit, 2003) care e cea de-a douasprezecea carte a sa, Eric Chevillard pune mina pe basmul popular publicat de fratii Grimm pentru a-i da un… autor. Subtilitatea e mai degraba de ordin teoretic. Nu subiectul face literatura! Iar campionul digresiunii stie el foarte bine treaba asta… Face in asa fel incit teoria sa fie prezenta, dar mai mult sau mai putin integrata in text.
O gasim astfel la poalele marilor metafore delirante ale acestei carti in care admiratorul lui Diderot si al lui Sterne vagabondeaza din elipsa in elipsa trecind de la una la alta, ca sa ne convinga ca el e eroul, micul croitor
