Adoptarea titulaturii Festivalul International de Film al Bucurestiului pare sa arate ca DaKINO accepta, in fine, provocarea competitiva reprezentata de TIFF-ul de la Cluj si de IIFF Anonimul de la Sfintu Gheorghe-Delta. De citeva ori pe punctul de a se autosuspenda sau de a fi inghitit de un BiFEST, in trena mediocratiei locale si a criticii institutionalizate subaltern – ambele afisate si la editia a 15-a –, DaKINO s-ar putea elibera de acest spectru, asumindu-si ambitia de a fi nu doar cel mai vechi, ci si cel mai insemnat festival de film din tara. In aceasta perspectiva, criticul Valerian Sava a formulat un prim set de intrebari, la care raspund Dan Chisu – presedintele fundatiei ce-i poarta numele, Irina Petrescu – presedinta unuia dintre jurii, si Andrei Cretulescu – membru al Juriului criticii.
Prolog
Potrivit unei pareri destul de raspindite, problema restanta a Festivalului DaKINO este Sectiunea competitiva, sectiunile sale informative functionind cu brio ca niste „cirje de aur“, cum aprecia o colega la conferinta de presa de acum citiva ani. Iar problema nevralgica dintotdeauna a competitiilor de resort organizate in Romania, rezolvata pentru prima data profesionist abia la TIFF-ul de la Cluj si la IIFF-Anonimul de la Sfintu Gheorghe-Delta, este preselectia.
Traditional, la Bucuresti si in citeva locatii proxime, preselectia fie nu s-a facut si nu se face (aproape) deloc – vezi CineMAiubit –, fie s-a facut si se face schiopatind (egalitarist si fals patriotic), ca anul trecut la DaKINO (combinat nefericit cu BiFEST 1), declarat de la prima editie international, dar la editia a 14-a parca mai fiecare al doilea sau la treilea film din competitie era romanesc. Aproape toate filmele romanesti fiind admise in competitie pentru ca erau romanesti, nu pentru ca erau filme.
E si o chestiune de calcul promotional: publicul nu
