Postmodernismul romanesc este el o realitate atit de palpabila, de vie, de autentica incit sa ne permita sa oferim aici o schita, o radiografie sumara a lui? Realitatea editoriala a ultimelor doua decenii ne-a dovedit ca exista nu putini scriitori ce-si asaza deliberat operele sub zodie postmoderna, altii ce teoretizeaza cu mai mult sau mai putin zel postmodernismul ori, de asemenea, scriitori ce nu-si anexeaza explicit conceptul, dar pot fi incadrati in aceasta paradigma literara.

Primele dezbateri si articole cu caracter de sinteza cu privire la postmodernism se fac simtite inainte de anul 1980.

Mircea Martin, in 1979, schiteaza un „portret de grup“ al noilor poeti, cautind sa circumscrie trasaturile relevante ale acestei noi generatii lirice: „Reprezentativa mi s-a parut insa atitudinea lor fata de poezie, poezie pe care face impresia ca vor sa o cucereasca fugind de ea; indepartindu-se, altfel spus, de ceea ce s-a facut pina la ei, de ceea ce au facut cei care s-au afirmat inaintea lor“. Se constata astfel, ca efect al unei vointe de individualizare, un fenomen de de-liricizare a poeziei, de apropiere de prozaism, de o „poetica a cotidianului“, cu retorica subiacenta, o retorica a dezinhibarii si a desolemnizarii limbajului.

Criticul Ion Pop, intr-un articol intitulat Noua poezie noua, sugereaza filiatiile ce se pot stabili intre poezia noului val si predispozitia avangardismului romanesc spre farsa, bufonerie, spirit insurgent, dar si vointa de a inregistra, in modul cel mai prompt, fragmentarismul realului, aleatoriul senzatiilor, fluxul continuu de imagini si forme al concretului: „lirismul lor e tulbure-aluvionar, dinamizat de energii obscure, greu de canalizat, antrenind cu sine mari suprafete «prozaice», ca in virtutea unor impulsuri ce cauta inainte de orice altceva un impact cit mai profund cu «viata imediata»“. Tot Ion Po