Avem deseori tendinţa să considerăm că anumite lucruri sînt vechi de cînd lumea, atemporale şi de la sine înţelese. Obişnuim să proiectăm asupra trecutului propriile noastre valori sau cele ale societăţii în care trăim. Bunăoară, am putea crede că portretele bunicului sau ale bunicii sînt aceleaşi dintotdeauna, că mereu au existat bunici blajini şi sfătoşi, cu nepoţeii pe genunchi, sau bunice gata să satisfacă orice capriciu al micilor tirani. Nimic mai fals, bunicul şi bunica, figuri esenţiale ale universului nostru infantil, n-au existat dintotdeauna, mai exact, n-au avut aceleaşi roluri şi acelaşi statut în interiorul familiei. Reprezentările actuale ale bunicilor sînt rezultatul unei evoluţii istorice, sînt construcţii sociale şi culturale. Bunicii au şi ei o istorie, înscrisă în multe alte istorii - în cea a familiei, a bătrîneţii, a copilăriei, a vieţii private. În ultimele decenii, toate aceste aspecte particulare au intrat în atenţia "noii istorii", a istoriei mentalităţilor (sau a reprezentărilor colective), o istorie ambiţioasă, interesată să surprindă mentalităţi, reprezentări, atitudini şi sensibilităţi ale oamenilor din societăţile de altădată. Bătrîneţea ca etapă a vieţii are semnificaţii diferite de la o societate la alta, de la un timp istoric la altul. Modul de a trăi vîrsta a treia, valorile ataşate acesteia, reprezentările bătrîneţii nu sînt constante istorice şi culturale. Acest fapt a fost remarcat de istorici francezi precum Jean-Pierre Gutton (Naissance du vieillard, 1988) sau Georges Minois (Histoire de la vieillesse, 1987). În societatea europeană premodernă, reprezentările bătrîneţii aveau un caracter contradictoriu şi ambivalent. Stereotipiile senectuţii sînt antitetice: avem, pe de o parte, imaginea patriarhului autoritar, a bătrînului încă în putere, şef al clanului familial, despot căruia trebuia să i se dea ascultare (în Italia secolulu