Cuvîntul "negociere" a făcut mare carieră în România după 1990. Se negociază orice, de la preţuri şi salarii, pînă la poziţia în societate sau în familie. În nume personal sau colectiv, orice şi cu oricine. Nu poţi spune că "te tîrguieşti" pentru că e prea vulgar şi, pe de altă parte, dacă negociator e şi lordul Owen sau alţii ca el înseamnă că a negocia este ceva nobil. Mi-aduc aminte ce mîndri erau nişte sindicalişti cînd, pe la începutul anilor '90, au primit un ajutor de la "fraţii" din străinătate, pentru a înfiinţa, pe lîngă organizaţia lor, primul "institut de negociere" din ţară. Dar expansiunea acestui cuvînt, destul de urît de altfel, nu e o simplă modă. Ea are un fundament real. Cuvîntul exprimă un fenomen care se petrece întruna în societatea noastră şi de aceea nici nu poate fi ocolit. Un amic mi-a povestit cum o femeie, educată şi cu studii înalte, căreia îi făcea o curte destul de elegantă, a ajuns în final să-l întrebe direct: "Dar, pînă la urmă, mie ce-mi iese la faza asta?". Concluzia lui e că, astăzi la noi, cu o persoană de sex opus nu trebuie să mai încerci tot felul de clasice apropieri, ci de-a dreptul negocieri. Ne închipuim că acest materialism profund (n-am găsit alt cuvînt) ar fi specific capitalismului şi tipului de viaţă occidental, pe care ni l-am dorit cu atîta ardoare. Auzeam pe vremea comunismului că în Occident banul face legea. Iar acum, după ce am scăpat, banul a devenit, alături de negociere, un alt fenomen lingvistic. Mă refer la folosirea tot mai frecventă a formei "ban", în loc de pluralul "bani" ("scoate banu', marcă banu', iese banu'"). Adică, n-ar mai fi vorba de nişte simple bancnote sau monede, ci de însuşi marele şi unic "Ban", zeul care guvernează totul. Un alt amic, care a trăit mult în Africa aşa-zis "neagră", mi-a spus că acolo femeile sînt considerate şi se consideră chiar ele însele un fel de marfă, în vreme ce oric