Necazul, cînd "deţii" o rubrică, este că, o dată, de două sau de patru ori pe lună, după cum devine cazul, eşti obligat să fii deştept. Nu precum Coana Efimiţa ("Leonido, deşteaptă sînt eu acuma?"), ci precum... mă rog, nu spui cine, persoană însemnată (şi becher, de!). Ai-n-ai idei, ai-n-ai despre ce scrie, trebuie să "produci". Cînd e o rubrică de cronică, mai merge: scrii despre alţii şi pînă la urmă tot iese ceva - cum ar veni, eşti inteligent pe spinarea lor; cînd însă e o rubrică "de autor"... şi autorul e în pană de inspiraţie ori, pur şi simplu, în pană de subiecte... Ca mine, acum... După matură chibzuinţă şi inspirîndu-mă (declarat!) dintr-o carte care, chiar dacă nu-mi stă la căpătîi, îmi stă foarte tare la suflet - Joia dulce a lui Steinbeck, pe care o recitesc ori de cîte ori mi se îneacă o parte din corăbii, ceea ce, în ultimii douăzeci de ani, s-a întîmplat de vreo 30-40 de ori -, am găsit soluţia: Să batem cîmpii! La el se intitulează aşa nişte capitole introduse, cum ni se spune în prolog, pentru a-i permite autorului să se abată de la poveste şi să divagheze fără a-şi plictisi cititorii care, dacă n-au chef de divagaţiile lui, pot sări peste acele capitole (dacă vă cade cartea în mînă, să nu le săriţi - sînt delicioase). Vă propun şi eu, prin urmare, să ne abatem un pic de la consideraţiile sobre şi pertinente pe tema vieţii, a scenei, a vieţii scenei şi a scenei vieţii şi, rămînînd în grădina teatrului, să o luăm razna după cum ni (adică, mi) se năzare. * Am observat că marea majoritate a practicienilor scenei care nu sînt căsătoriţi "în breaslă" sau cu persoane din zona artei, în general (scriitori, muzicieni, pictori) - aceasta fiind, de fapt, regula -, au ca parteneri de viaţă medici. Doctori sau doctoriţe. De felurite specialităţi. Mă întreb care poate fi explicaţia. Sînt actorii şi regizorii fiinţe mai fragile decît restul lumii? Au mai puţin