După unele calcule imperfecte, bunică-mea din partea mamei ar fi împlinit, răsalaltăieri, de Sfîntul Nicolae, 120 de ani; ţinea oarecum de un neam în care e curentă felicitarea "să trăieşti 120 de ani!". Deloc bigotă, atee discretă, dar tenace, bunică-mea, numită şi Maia, s-a stins cam pe la 90, ceea ce ar dovedi realismul cu care ştia să negocieze şi să se tocmească aprig; nu se plîngea de sănătate (o singură dată a leşinat lîngă mine, la teatru, la Noaptea regilor, dar şi-a revenit repede, cu puţin parfum pe la nas), nu-şi lua tensiunea, nu ţinea să fie disperată, ţinea însă enorm la preţ, la ban, nu se juca în problemele astea. Soţul ei murise prea repede, lăsînd-o văduvă tînără cu 3 fete, ca ea să-şi permită a fi nonşalantă în această chestiune de bază a naturii umane. (Natura propriu-zisă o lăsa rece.) Pînă i s-a prăpădit bărbatul, avusese cu el un atelier pentru pălării în Bucureşti - "Oscarola". Sadoveanu - se lăuda ea, decent - îşi comanda la ei borsalinele sale celebre, cu borul larg şi umbros; îi luase măsura capului nu o dată; nu-mi ceruse vreodată să ajung "un Sadoveanu", dar, dacă mă făcusem ziarist, îmi imputa apăsat de ce nu urc în tramvai prin faţă şi nu am abonament pe CFR, ca jurnaliştii de pe vremea ei; îi plăceau orice gratuităţi, cu excepţia actelor gratuite. Cu "comuniştii voştri" nu se înţelegea, însă nu ridica pe faţă obiecţii dramatice (tot aşa cum nu intra în discuţii cu habotnicii religioşi, lucra aici o intuiţie...); îi numea tot timpul "ei", "ăia", ceea ce socotea suficient pentru a o defini politiceşte; avea un anume geniu al pronumelui personal: "fetele mele", "copiii noştri" (adică nepoţii ei) marcau limpede proprietăţile ei inalienabile, inatacabile. De asemenea "supele mele", "ciorbele mele", "tocăniţele mele", "şniţelele mele" nu aveau rival; gătea cu mult pătrunjel, cu mult leuştean, era o maestră a zarzavaturilor în mîncare. Indif