Din cîte îmi dau seama, există două direcţii de critică a felului în care se practică, astăzi, multiculturalismul. Prima, de la "stînga", deplînge distrugerea culturilor mici, fragile, care, expuse fiind competiţiei brutale cu produsele unei culturi mari, susţinută de o puternică civilizaţie a consumului, pier fără şansă. A doua critică, de la "dreapta", reclamă alterarea culturii mari, împinsă de regulile multiculturalismului să plătească preţul acceptării aculturaţiei care, în absenţa multiculturalismului, nu ar fi existat. Slăbirea evidentă a mesajului religios creştin în instituţiile de învăţămînt europene şi americane, în a doua jumătate a secolului trecut, pentru a face loc şi unor opţiuni aparţinătoare altor culturi, aspect denunţat ca foarte grav de multe voci în spaţiul cultural atlantic, este numai un exemplu. Spuneam săptămîna trecută că, în critica multiculturalismului, se prezumă caracterul confruntaţional al oricărui contact între două culturi. Exemplul cel mai evident, poate, al acestei gîndiri este epoca marilor descoperiri geografice şi ceea ce a urmat imediat după aceea. Lumea ca scenă a luptelor de putere şi, în general, decodarea oricărei activităţi umane ca manifestare a unui raport de putere este o idee cu glorioasă tradiţie intelectuală. De la interlocutorii lui Socrate în anumite dialoguri platonice, pînă la Foucault, trecînd prin Darwin sau Hobbes, ideea că viaţa se reduce, în esenţă, la o confruntare în care cei puternici înving şi au dreptate să învingă, a fost rafinată şi dusă la subtilităţi de care - cred - nici o altă idee în istorie nu a avut parte. Ideea că cei puternici înving şi că aşa e natural, bine şi just, are un prestigiu egalat, poate, numai de ideea egalităţii între oameni. În timp, conţinutul însuşi al conceptului de "putere" s-a schimbat şi substanţa "raportului de putere" odată cu ea - în contemporaneitatea civilizată "pute