La noi există Ziua Femeii. Nu avem Ziua Mamei, ca la francezi, nici Ziua Tatălui, ca la americani. La iniţiativa lui Jimmy Carter, începînd cu 1978, americanii au şi Ziua Bunicilor, serbată în prima duminică după Ziua Muncii. Bunicii, această categorie socială, nu sînt însă ceva de neglijat, nicăieri. Felul în care îi priveşte societatea, la noi, este mai ales legat de vîrstă. Ei sînt pensionarii, care apar şi dispar din discursul guvernanţilor, în funcţie de sensibilitatea lor, limitată, de altfel, faţă de situaţia financiară precară a vîrstnicilor. În comunism, dar încă şi astăzi, mulţi copii dădeau ochii cu oraşul cînd venea vremea şcolii. Pînă la intrarea în şcoală, ei erau crescuţi la bunici, părinţii vizitîndu-i şi luîndu-i în concediu, la mare sau la munte. Casa lor era la bunici. Ei ştiau că au părinţi care stăteau în altă parte, dar nu cred că-şi puneau probleme de tipul de ce nu stau împreună. Aşa era, pur şi simplu. Deschideau ochii în casa bunicilor şi li se părea firesc să fie aşa. Pentru părinţi era comod şi avantajos. Bifau parentalitatea, dar n-o practicau. Furnizau bunicilor unele bunuri necesare copilului şi adesea se întorceau acasă la ei cu alte bunuri, alimentare, de la ţară - carne de porc, ceapă, varză etc. Erau vremuri grele şi orăşenii care nu aveau părinţi sau rude la ţară aveau ce regreta. Cînd nepoţii erau luaţi acasă la părinţi, pentru a merge la şcoală, nu mai reveneau la bunici decît în vacanţe. Contactul cu oraşul, blocul şi şcoala îi schimba. Ruptura instalată de noile deprinderi, relaţii, noua familiaritate - părinţi, şcoală, colegi - făcea dificilă întoarcerea. Am cunoscut bunici care nu-şi mai înţelegeau nepoţii, pe care-i crescuseră şase ani, deveniţi brusc imuni la ademenirile vieţii de ţară. Ca şi în familie, unde mama este cea care se ocupă de copii, bunica este cea care se implică mai mult în creşterea nepoţilor. În parcuri, b